Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

31.10.15

plutocrati din toate tarile, uniti-va!

Comisia "corporatistă" Europeană - ciudata elită care conduce Europa


“Lovitură de stat”, corupţi, neocomunişti – cam acestea erau aprecierile presei internaţionale şi ale Comisiei Europene la adresa României în urmă cu trei ani. Un întreg aparat de propagandă a fost pus la treabă în momentul în care s-a încercat înlăturarea prin mijloace perfect democratice a preşedintelui Traian Băsescu.

Premierul Ponta a fost chemat la ordine la Bruxelles unde preşedintele Comisiei Europene i-a înmânat un “decalog” despre cum trebuie condusă România. Tot la Bruxelles comisarul pentru Justiţie Viviane Reding cânta în struna Monicăi Macovei şi făcea cu ou şi oţet noul guvern, ba mai avea şi dorinţa de a se implica direct în numirea magistraţilor în Romania. Şi să nu o uităm pe secretara generală a Comisiei Barroso, Catherine Day, cea care avea un cuvant greu în privinţa rapoartelor MCV pentru România şi care “scurgea” către o anumită parte a presei din România informatii despre ce i se va pregăti Bucureştiului dacă nu execută ce spune Bruxelles-ul... Ei bine, Catherine Day este acum în echipa de “consilieri speciali” ai lui Jean-Claude Juncker şi aproape cu siguranţă are o influenţă mai mare asupra preşedintelui decat Dacian Cioloş, şi el tot “consilier special”.

Ce mai face Philip Gordon, asistentul secretarului de Stat al SUA pentru afaceri europene şi eurasiatice, cel care a făcut o vizită în România în acelaşi an 2012 pentru ca la câteva ore Curtea Constituţională să descopere „măreţia dreptului” şi să tranşeze în disputa suspendării preşedintelui într-o clipa ceea ce nu reuşise în săptămâni întregi? Dr. Philip Gordon, succedat la Depatrtamentul de Stat de Victoria Nuland, este acum „senior fellow” la Council on Foreign Relations, acolo unde se „focuseaza” pe mai toate problemele lumii – Orientul Mijlociu, Palestina, Europa şi UE, Rusia, armele nucleare, terorism şi economie.

Ce mai fac Barroso, Reding & co.? Organizaţia Corporate Europe a publicat un raport care arată că membrii Comisiei Barroso sunt bine, foarte bine. O treime dintre ei fac lobby pentru mari corporaţii şi câştigă bani frumoşi. Luaţi împreună, comisarii lui Barroso au acceptat până acum nu mai puţăin de 115 contracte.

Conduce detaşat fostul lor sef. Portughezul Barroso a început să organizeze conferinţe, să vorbească la Washington, prin marile capitale europene şi să facă lobby. A avut până acum 22 de asemenea acţiuni. Ce face Viviane Reding? A acceptat o poziţie în conducerea companiei Agfa-Gevaert, în domeniul tehnologiei informaţiilor. Reding a fost comisar european timp de trei mandate – o dată pe Justiţie, o dată pe Educatie şi o data pe Informaţie şi media, adica exact domeniul în care acum activează de partea unei mari companii. Comisia actuala a acceptat noua poziţie a lui Reding, cu condiţia ca aceasta să nu intervină în interiorul Comisiei în favoarea companiei care o plăteşte acum.

Ce face Karel de Gucht, comisarul belgian pentru Comerţ, unul dintre arhitecţii celui mai secret acord de liber schimb din istoria Europei – Parteneriatul Tranatlantic pentru Comerţ şi Investiţii? De Gught a fost numit în consiliul director al companiei belgiene Belgacom (Proximus) şi mai lucrează şi la fondul de investiţii CVC Capital Partners. Fostul comisar estonian pentru Transport Siim Kallas este consilier la compania de software Nortal, dar a păstrat legături strânse cu Comisia Europeană. Olandeza Neelie Kroes, fost comisar pentru Agenda Digitală este consilier special la Bank of America Merrill Lynch.

Codul de Etică al Comisiei Europene a fost amendat în 2011 astfel încât să nu apară conflicte majore de interese între fosta funcţie de comisar, cu acces la informaţii confindenţiale, şi noile poziţii. Rămân însă foarte multe portiţe pentru eludarea acestui cod de etică. O serie de activişti spun că acceptarea de către foştii comisari a unor positii în lumea lobby-ului corporatist este lipsită de etică. Noua Comisie condusă de Jean-Claude Juncker a fost cea care a aprobat acţiunile ale foştilor comisari – insa a trecut prin comisia de etică doar 36 dintre 96 de numiri. Doar în trei situaţii foştilor comisari li s-a interzis să accepte noi pozitii.

“Comisia are o problemă cu fenomenul uşii rotative. Fie ca e vorba de comisari sau alţi oficiali, prea mulţi dintre ei trec în sectorul privat, crescând riscul conflictelor de interese şi al intrării Comisiei sub influenţa corporaţiilor”, spune un personaj implicat în lumea lobby-ului, citat de Corporate Europe.

Să mai mire faptul că la Bruxelles activeaza 30.000 de lobby-işti care îi asaltează pe comisari, pe membrii staff-ului lor, pe europarlamentari şi alţi birocraţi. Nici nu le este greu – raportul este de un lobby-ist la un funcţionar european. Comisia are circa 31.000 de angajaţi. The Guardian scria în acest an că 75% din legislaţia europeana este influenţată de lumea lobby-ului. Să nu uităm că această legislaţie este opera Comisiei nealese şi a Consiliului European, nu a Parlamentului European – singura instituţie democratică. Când parlamentul este consultat, de regulă lobby-ştii uşureaza munca eurodeputaţilor şi le furnizează poziţii argumentate, care nu de puţine ori trec de PE fără nicio amendare.

Şi astfel se ajunge ca munca celor care conduc peste 500 de milioane de europeni să fie influenţată şi chiar dominată de interese ale marilor companii energetice (cele care au făcut lobby intens în favoarea gazelor de şist care să înlocuiască gazele din Rusia, aceste companii văzând în răyboiul din Ucraina nu o criza, ci o oportunitate de piaţă), aşa s-a ajuns la scandaluri mari în Comisia Barroso legate de industria tutunului şi de directivele europene în acest sector (totul s-a soldat cu demisia unui comisar), astfel marile companii americane din domeniul internetului au investit milioane de dolari pentru a-i convinge pe eurodeputaţi să le mai permită “optimizarea fiscală” în Europa, mai mult sau mai puţin o formă de evaziune. Lobby-iştii, la rândul lor, sunt foşti politicieni cu state vechi prin partidele mari din Europa, fosti deputaţi, miniştri şi înalţi funcţionari.

Comisarii europeni şi înalţii funcţionari de la Bruxelles nu au făcut publică niciodată declaraţia lor de avere, pentru că nu sunt obligati de nicio directivă. Dacă în România pare, de vreme bună, un lucru absolut normal, declaraţia publică de avere a fost şi este încă văzută ca un afront şi un atentat la adresa vieţii private în majoritatea societăţilor occidentale.

“Vechiul regim” al Europei era dominat de o clasă nobiliară transnaţională. După un secol, elitele ce conduc astăzi Uniunea Europeană par să se identifice tot mai mult cu acest regim. Par să aibă afinităţi mult mai mari cu tot soiul de birocraţi şi lobby-işti “post-naţionali” decât cu propriul popor, cu cei cărora până mai ieri le cereau voturile. Elita ciudată care conduce Europa a ajuns să recreeze acest vechi regim.

“În mod normal te gândești că opțiunea cea mai bună a premierului unei țări este de a face lucrurile care să-i asigure realegerea. Aceasta este strategia dominantă, indiferent cât de sumbre sunt perspectivele. Dar în epoca globalizării și a UE-ficării, cred că liderii țărilor mici se află, de fapt, într-o situație diferită. Dacă îți închei mandatul fiind apreciat de grupul de la Davos, atunci poți fi eligibil pentru o mulțime de contracte la Comisia Europeană, FMI sau alte fleacuri, chiar dacă ești cu totul disprețuit de conaționalii tăi. Mai mult, într-un fel este un plus să fii disprețuit de ei. Argumentul suprem al solidarității cu ”comunitatea internațională” este să faci ceea ce comunitatea internațională vrea, chiar dacă întâmpini o rezistență masivă din partea poporului tău”, scria Matthew Yglesias la inceputul acestui an.

C. Marchievici

26.10.15

Louis Barthou si Nicolae Titulescu la Parlamentul Romaniei


FullSizeRender
In octombrie 1934, Louis Barthou, ministrul francez al Afacerilor Straine, a fost asasinat la Marsilia, impreuna cu regele Alexandru al Iugoslaviei. Una din ultimile vizite ale sale in strainatate a fost in Romania, in vara aceluiasi an. Atunci, a fost invitat si la Academia Romana, unde a fost proclamat membru de onoare.
Barthou a fost prezent si la Parlament (actuala cladire a Patriarhiei), unde a fost insotit de Nicolae Titulescu, omologul sau. Fotografia – inedita, cred, – ii prezinta pe cei doi la iesirea din cladirea Parlamentului.
Interesant este faptul ca asasinatul de la Marsilia a dus la adoptarea, in 1937, a unei Conventii pentru prevenirea si reprimarea terorismului, unul dintre „arhitectii” acestei reglementari fiind juristul roman Vespasian Pella.

Adrian Nastase

________________________


centru

Cine e in dreapta lui Titulescu , nu Ion Mihalache ?
Asasinatul de la Marsilia a fost opera fascistilor croati , care doreau dezintegrarea Iugoslaviei ( ironic , inamicii de moarte ai federatiei slavilor de sud – cu exceptia bulgarilor – au fost croatii , cand ideea acestei entitati a fost la inceput croata ) .
Stiti unde se antrenau asasinii de la Marsilia inaintea atentatului ?
In Ungaria , in tara regentului Horthy , in tara ” martirizata de Trianon ” care cerea , in toata perioada anilor 20 – 30 , ” dreptate pentru Ungaria ” , cu lordul Rothermere , cu ” Ufficio della Ungheria ” in toata Italia , cu intreaga ei elita pusa la lucru pentru nobila cauza .
Nu se putea , nu-i asa , tolera infamia de la Trianon .
Cehii , sarbii si romanii aveau toti sa plateasca – ceea ce s-a intamplat , incepand cu regele iugoslav , trecand la suprimarea Cehoslovaciei patru ani mai tarziu , la dictatele germane in favoarea aliatului fidel – primul arbitraj dand Ungariei Ucraina Subcarpatica , un al doilea pe care il stim prea bine , si in fine la dezintegrarea sangeroasa a Iugoslaviei in 1941 .
Stiati ca remarcabila propunere a genialului Valer Zgonea , de a ramane la alegerile locale cu un singur tur de scrutin , va duce la victorii ale UDMR in toate localitatile in care populatia maghiara reprezinta 20 % din locuitori ?
Ungurii voteaza masiv in favoarea candidatului maghiar , in timp ce romanii se impart intre sase – sapte altii .
Felicitari inteligentului Zgonea , datorita amendamentului sau UDMR va lua tot , de la frontiera – Oradea , Satu Mare – pana spre munti – Zalau , Simleu , Baia Mare , Cluj , Gherla , Dej , Beclean , Reghin etc – in regiuni in care romanii formeaza 80 % din populatie …
CNADR , Neaga , televiziunile romanesti , procurorii juni securisti , Zgonea , Mediafax …. Romania este sub jugul prostiei generalizate .



ZeV

Terorism ??
Dvs ne provocati, sau tratati superficial o tema ?
In acea perioada era vorba de TERORISM POLITIC, nu de terorism pur si simplu.
CITEZ (cu voia dvs):
,,În perioada interbelică, asasinatul politic a reprezentat o metodă preferată a regimurilor totalitare pentru eliminarea personalităţilor indezirabile.

Relevante pentru asemenea fapte reprobabile sunt aprecierile exprimate de ambasadorul Germaniei, Roland Koester, într-o convorbire avută cu ziarista franceză Geneviéve Tabois, chiar în ziua asasinării premierului român Ion G. Duca, 29 decembrie 1933: „Aflaţi că la Berlin naziştii pretind că prin asasinate politice Germania ar putea obţine tot ce ar vrea în Europa! O să se termine şi cu Titulescu, aliat credincios al Parisului şi al Londrei”

La acel moment, figurau pe lista neagră a naziştilor: Engelbert Dolfuss, cancelarul Austriei; Alexandru Karadjordjevié, regele Iugoslaviei; Louis Barthou, ministrul de externe al Franţei; Albert I. regele Belgiei; Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor străine al României. Asasinarea acestor personalităţi, figuri politice proeminente, urma să genereze modificări esenţiale în viaţa politică mondială. Aceste acte de terorism politic vizau un scop bine determinat şi au reprezentat un capitol aparte al crimei organizate internaţionale, cu grave consecinţe asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale.

Nicolae Titulescu a fost unul dintre cei mai vehemenţi oponenţi ai fascismului, atrăgând adversitatea oficialităţilor din Germania nazistă şi Italia fascistă. Într-un articol apărut în presa fascistă italiană, în ziua atentatului de la Marsilia (9 octombrie 1934), se releva: „Va veni o zi când un student va expedia un glonţ, încheind aroganţele ministrului afacerilor străine al României şi vom termina astfel cu Titulescu”.

La începutul anului 1934, sub egida Oficiului de Politică Externă al Partidului Naţional Socialist Muncitoresc din Germania, condus de Alfred Rosenberg, a fost elaborat un amplu plan de acţiune împotriva României, vizând obiective concrete. Pentru îndeplinirea acestui plan s-au alocat 750.000 mărci germane, fiind mobilizaţi responsabili ai unor importante departamente ale celui de-al treilea Reich, printre care menţionăm pe Hess, locţiitorul lui Hitler, care avea în subordinea sa agenţii ce activau în străinătate; Himmler, comandantul poliţiei politice (Gestapoul).

Punctul 4 al acestui plan prevedea asasinarea lui Carol al II-lea, care era considerat un loial reprezentant al intereselor politice şi financiare anglo-franceze.

Punctul 11 al planului viza asasinarea lui Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor străine al României. Fermitatea şi consecvenţa cu care acţiona diplomatul român pentru apărarea intereselor fundamentele ale României, pentru organizarea unui sistem de securitate colectivă în Europa, rolul lui în adoptarea hotărârii de scoatere în afara legii, la 19 decembrie 1933, a Gărzii de Fier, au generat, până la paroxism, adversitatea faţă de Nicolae Titulescu.

Asasinatele politice erau planificate pe durata vizitei la Bucureşti a ministrului de externe al Franţei, Louis Barthou, iunie 1934. Au fost trimişi în România numeroşi agenţi germani, cu pregătire şi experienţă în executarea de acte teroriste.

Activitatea operativă realizată de structurile de informaţii şi contrainformaţii româneşti, de Biroul II de pe lângă Marele Stat Major al Armatei, a contribuit la deconspirarea acestui plan terorist şi la adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru contracararea sa.

Succesul vizitei întreprinse de Louis Barthou în România s-a concretizat prin dezvoltarea relaţiilor româno-franceze.

Acţiunile serviciilor secrete germane au determinat structurile româneşti de informaţii şi contrainformaţii să adopte măsuri operative pentru combaterea atentatelor politice planificate, pentru a asigura securitatea lui Carol al II-lea şi a membrilor guvernului, a lui Nicolae Titulescu în numeroasele misiuni diplomatice pe care acesta le făcea peste hotare.

Serviciile româneşti de informaţii şi contrainformaţii l-au avertizat pe Nicolae Titulescu asupra planului regimului nazist de terorism politic din prima jumătate a anului 1934, plan care îl viza în mod direct.

La începutul anului 1936, aflându-se la Hotelul Ritz, în Paris, împreună cu mareşalul Franchet D′Esperay, un ofiţer de la serviciile de informaţii franceze l-a avertizat pe Nicolae Titulescu că se pune la cale asasinarea sa, prin otrăvire. Pericolul asasinării îl ameninţa pe diplomatul român ca o sabie a lui Damocles. El fusese pus în gardă de generalul Weygand să nu mai bea decât apă minerală în sticle închise.

Avertismentele n-au întârziat să se confirme. Primele semne ale otrăvirii apar în martie 1936, la una din întâlnirile pe care le avea Nicolae Titulescu cu miniştrii de externe ai statelor membre ale Micii Înţelegeri şi ale Înţelegerii Balcanice. Diplomatul român a fost sub observaţie medicală mai multe zile.

În luna iunie 1936, starea sa de sănătate s-a agravat pe durata participării la Conferinţa de la Montreaux privind regimul strâmtorilor Mării Negre; invitat la un dineu de către ministrul de externe al Turciei, ministrul român al afacerilor străine a leşinat.

În august 1936, s-a derulat o nouă tentativă de asasinare a lui Nicolae Titulescu. Serviciul cehoslovac de siguranţă a avertizat despre pregătirea unui atentat împotriva miniştrilor de externe ai statelor membre ale Micii Înţelegeri. Atentatul urma să se producă pe teritoriul cehoslovac, cu ocazia Conferinţei de la Bratislava. La 29 august 1936 Nicolae Titulescu nu a participat la Conferinţa de la Bratislava; măsurile de securitate luate de autorităţile cehoslovace, în colaborare cu cele româneşti au împiedicat realizarea planurilor criminale ale conspiratorilor.

Activitatea lui Nicolae Titulescu l-a aşezat pe omul politic şi diplomatul român în opoziţie ireductibilă cu regimurile fasciste şi naziste care vizau o nouă ordine politică, militară şi economică, prin modificarea echilibrului realizat prin tratatele de pace încheiate la sfârşitul Primului Război Mondial.

În calitatea de ministru de externe al României în două mandate (1927-1928; 1932-1936), el a acţionat cu realism, inteligenţă şi perseverenţă pentru realizarea unui climat de pace, securitate, încredere şi colaborare pe plan internaţional. Promotor al unei politici active de colaborare internaţională, Nicolae Titulescu s-a manifestat ca un adevărat artizan al păcii.

Diplomatul român a apărat tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial. A fost devotat principiilor Societăţii Naţiunilor Unite şi a participat la elaborarea normelor fundamentale în relaţiile dintre state; aducându-şi o contribuţie determinantă la crearea unor organisme regionale de securitate. Demersurile diplomatice au fost consacrate securităţii şi dezarmării, condamnând sever atentatele fascismului italian şi ale nazismului german, la adresa independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale unor state. Urmărind afirmarea intereselor României, Nicolae Titulescu a fost o conştiinţă vie a primei jumătăţi a secolului XX, a fost un luptător aşezat voluntar şi statornic timp de 20 de ani în „tranşeele păcii”.

La 29 august 1936, Nicolae Titulescu s-a retras din viaţa politică a României. Evoluţiile ulterioare au fost concludente pentru evaluarea consecinţelor acestui act, prin care România a pierdut un inteligent şi prestigios diplomat pentru apărarea intereselor fundamentale ale poporului român, pentru pace, securitate şi colaborare internaţională.”

COMENTEZ:
Ca si azi, si in trecut, Romania a jucat pe cartea gresita, aliindu-se cu puterea care nu trebuie…..asta este soarta Romaniei…are un popor blestemat. Acest popor (roman n.r.) nu poate judeca lucrurile decat in alb si/sau negru. Din pacate, poporul roman nu este un popor ales, ci unul de mana a doua.
Sper sa ma insel.


blogideologic

„Barthou a fost prezent si la Parlament”
Am înţeles, de pe alt fir, că Louis Barthou a ţinut acolo şi o cuvântare. Unde Franţa şi-a asumat responsabilitatea pentru protecţia frontierelor României. Nu s-a mai întâmplat aceasta din anul 1740. Când cardinalul cancelar de Fleury a trecut frontiera pe Bugul pontic ca fiind legitimă pentru principatul moldovenesc, find consemnată ca o Capitulaţiune.

21.10.15

Unde esti, tu ...?

Ieri scriam aici despre miscarea lui Talpes si intrebam cui arata acesta pisica. Talpes ne spunea ca in 6 luni ar putea face cunoscute numele celor aflati pe 17 decembrie 1989 in avionul din/spre Moscova, nume care mai dainuie si azi in viata publica romaneasca. Iata ca azi aflam cum cateva nume grele sunt convocate la Parchetul general pentru a da lamuriri despre rolul lor in Mineriada din iunie 1990: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu si Victor Athanasie Stănculescu. Sa fie aceste convocari la Parchet o miscare colineara cu aceea a lui Talpes? Daca da, se nasc doua intrebari: 1) De ce acum?, respectiv 2) Cum va reactiona ceilalalt cogarant, la momentul acesta Rusia?

Ileana Rollason
Acuzatia de "crime împotriva umanitatii" e grotesca, unde-i genocidul sau tratamentele neomenoase, în lagare de concentrare sau închisori, care s-o fi justificat ? ca minerii au venit la Bucuresti înarmati cu ciomege, cu care i-au si altoit pe indivizii din Piata Universitatii (un Maidan cvasi-reusit, numai ca vremile erau altele, si românu', naiv ...) tine de dreptul penal comun, de violenta (reciproca, numai ca n-am vazut nici un "maidanez" bucurestean inculpat - pentru tulburarea ordinii publice, pentru încercare de lovitura de stat, pentru murdaria fizica, pentru promiscuitatea de luni de zile din Piata Universitatii ... ), n-are a face cu justitia de exceptie, si n-a produs nici victime. Daca era de inculpat, Iliescu ar fi trebuit inculpat pentru Craciunul '89, cu "veniti cu totii, suntem atacati de teroristi", fiindca asta tine, într-adevar, de justitia de exceptie, oamenii atuncea au murit, nu-n iunie '90. Plus ca Miron Cosma, autorul din iunie '90, n-a fost inculpat de crime-mpotriva umanitatii. Grotesc. Asa cum si Adrian Nastase a fost inculpat pentru nu-stiu-ce-alegeri, si nu pentru privatizarile dezastruoase, cu subminarea, prin subevaluare, cu distrugerea patrimoniului industrial national, sau Voiculescu, fiindca avea un post TV disident. Faptul de-a-i fi fost confiscata cladirea spune totul despre adevaratele motivatii ale "procesului" Voiculescu. Si se mai mira lumea ca România-i tara lui Dracula. O dictatura feroce. La asezarea careia, nu-i vorba, Iliescu a contribuit si el. Numai ca toti oamenii politici, si toate institutiile statului ar trebui, atunci, inculpate. "Unde esti, tu, Tzepes-doamne ?"!

Adrian Nastase relua recent o pilda pe blogul sau, pe care o redau in intregime, in loc de comentariu:
In fiecare zi, invăt ceva nou. Astăzi, un amic politic mi-a spus o anecdotă plină de tâlc, discutând despre ultimile evenimente:
„Itzig se ruga in fiecare săptămâna să câstige la Loto. După mai multă vreme, Dumnezeu il intreabă: ‘Itzig, nu crezi că ar fi bine să si joci, măcar o dată, la Loto?”
Pescarii, in Deltă, aleg stiuca de caras si de plătică. Atunci când sunt prinsi in năvod, toti pestii stau insă impreună.



19.10.15

Cui arată Ioan Talpeş pisica de data asta? Care-i miza?

Ioan Talpeş, fostul director al SIE, a dezvăluit luni, în cadrul emisiunii Secretele Labirintului difuzată din toamna aceasta de postul Prima TV, că deţine o listă a persoanelor pe care Moscova a încercat să le trimită la Bucureşti cu zile bune înainte de izbucnirea violenţelor din timpul Revoluţiei.
Aceste persoane, aflate la bordul unui avion întors din drum pe 17 decembrie, urmau să formeze noul palier de putere în România, să joace rolurile unor feţe noi, din exteriorul nomenclaturii, a explicat Talpeş, în dialog cu jurnalistul Cristian Unteanu, director de relaţii publice al „Adevărul” şi Magda Vasiliu, realizatorul emisiunii care va fi difuzată în fiecare duminică, la ora 12.00. Ioan Talpeş este invitat permanent al acestei emisiuni. Prima ediţie, difuzată ieri, a avut ca subiect Revoluţia română. 
Ioan Talpeş: Am documente, acţiuni şi măsuri pe care le-am asociat şi analizat, pot să şi probez unele dintre acestea. Cea mai cunoscută este aceea cu avionul întors, pe 17 decembrie, plin cu personaje de nivel destul de înalt, care nu erau în sistemul de putere la data aceea, dar care erau pregătite pentru viitorul sistem de putere şi care ar fi trebuit să facă parte dintre cei care veneau în schimbarea care urma să se producă. 
Cristian Unteanu: De unde venea avionul?
Ioan Talpeş: De la Moscova. Ca să vă liniştesc, au fost şi alţii care au fost dirijaţi spre Occident. Ei urmau să acţioneze la momentul de ruptură şi să vină din afară ca o speranţă a noii lumi. Aveau şi calitatea pentru a ne linişti, veneau ca speranţă. 
Cristian Unteanu: Aveţi şi o listă?
Ioan Talpeş: Nu ştiu dacă ar trebui să încep eu cu această listă. Dar, dacă ei doresc, eu o pot furniza. 
Cristian Unteanu: Şi de ce nu o daţi?
Ioan Talpeş: Consider că şi la ora actuală opinia publică din România nu este pregătită să înţeleagă despre ce este vorba. 
Cristian Unteanu: De ce? Nu e la fel de deşteaptă precum ceilalţi?
Ioan Talpeş: Categoric. N-a avut nicio şansă, vă spun eu. În explozia asta a tabloidelor, cu toate minunile şi cu toate acuzele care nici măcar nu trebuie demonstrate, care a invadat România şi modul de percepere - este clar că n-am putut să ne pregătim. 
Să dăm şansa celor care au organizat această acţiune să publice singuri lista. Sunt sigur că vor înţelege asta. Am acceptat această emisiune şi pentru că vreau să înţeleagă odată că, fără adevărurile lor, România va continua această rătăcire în încercarea de autodevorare, nu de autocunoaştere în care se găseşte. Dacă nu, în şase luni mă puteţi executa. Să ştiţi că pe unii dintre ei îi cunosc foarte bine. 
Cristian Unteanu: Ştiţi cumva răspunsul la întrebarea: „21-22, cine ne-a-mpuşcat pe noi?”
Ioan Talpeş: 21-22? Cine-a tras în noi? Vă rog. Va trebui o dată să fim serioşi cu noi însine. Tot ce s-a întâmplat în România de fapt a fost o acţiune de intoxicare, fantastică, din exterior. Pentru a determina tot ceea ce se aştepta. 
***
Principalele declaraţii ale fostului şef SIE, Ioan Talpeş
Adevărata putere în niciun caz nu este publică, în niciun caz nu-şi exhibă toate uneltele pe care le are la dispoziţie. 
România nu a avut nişte forme organizate de rezistenţă, precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Asta nu înseamnă cî trebuie să acceptăm că este vorba de nişte forme de rezistenţă acerbă, acelea se consumaseră deja în 1956, în Ungaria. Dar ea lăsase urme în conştiinţă, în conexiile unor personaje care apoi au evoluat şi pe care le regăsim apoi, în 1989, printre principalii jucători. Obiectivele lor au fost diferite, în fiecare dintre geografiile naţionale au adus obiective diferite. 
S-a încercat o lovitură de ultimă oră prin intermediul Securităţii. Cel care a fost coordonatorul a fost generalul Iulian Vlad. A fost acceptat în interiorul sistemului. În cazul respeectiv, au fost trei personaje care s-au bucurat de o încredere extraordinară în rândul a ceea ce am putea numi şi astăzi masa mută a profesioniştilor din armată. Au fost Vlad, Stănculescu şi Guşă. Ei s-au detaşat de evenimentele din decembrie prin capacitatea de reacţie şi prin încrederea de care se bucurau în rândul celor care urmau să acţioneze. 
Ei nu au fost personaje de prim rang în abordarea nevoii de a reacţiona şi de a se răsturna dictatorii. Generalul Guşă era privit ca un patriot care nu stă în faţa unui atac, care reacţionează în orice situaţie care ar afecta România. Asta nu-l recomanda. El ar fi trebuit să preia comanda după moartea ministrului Milea. Stănculescu se ocupa de organizare, în special de înzestrare. 
Labirintul devenise unul închipuit. Pentru mine este tulburător, zdrobitor să aud nişte personaje cu acuze pentru oameni care au acţionat în ziua aceea, în 22. 
Nu pe stradă se face puterea în labirint. Strada este un instrument care este utilizat prin formulele de putere ale labirintului, exact pentru a genera un obiectiv. 
Stănculescu, spre deosebire de ceilalţi - de Guşă categoric - a avut şi nişte cunoaşteri speciale. Se vorbeşte despre acel concediu din august, de la Balaton, despre o relaţie specială cu Kárpáti, ministrul Apărării din Ungaria, lucru de care m-am convins şi eu. Am fost în anturaj, în situaţii în care am văzut această relaţie concretizată. 
Stănculescu a reuşit să se impună prin perceperea din partea masei mute. Era considerat capabil să gândească şi să acţioneze în conformitate cu interesele statului român, nu ale vreunui revoluţionar sau ale nu ştiu cărui personaj angajat în ringul puterii. 
Stănculescu a fost probabil cel mai informat cu privire la ceea ce urma să se întâmple în România, a încercat conexii pentru a vedea ce ar fi în interesul României. Chiar dacă l-ar deranja, trebuie să spun că mie mi-a făcut vreo două oferte de a fi mai apropiaţi, de a vedea ce va urma în perioada care urmează. Desigur, erau neangajante, dar erau oferte care însemnau ceva. 
Sunt şi la ora actuală convins că, dacă el nu ştia ceea ce a ştiut şi dacă nu acţiona aşa cum a făcut-o, în România era un dezastru. A fost încercat, de foarte mulţi din afară acest dezastru pentru că însemna distrugerea oricărei conexii care să te oblige la asumarea unei garanţii. Cea mai bună variantă pentru interesele altora era ca din România să dispară tot ceea ce însemna putere - ceea ce s-a şi întâmplat - pentru a nu avea cu cine să negocieze şi în faţa cui să te angajezi. Aici trebuie să vedem diferenţa în modul în care a fost tratată România faţă de celelalte state ex-comuniste care au păşit către un nou proiect cu garanţii şi angajamente negociate. 
Stănculescu, prin acţiunile coordonate cu Guşă, a reuşit să arate că armata a rămas pe poziţii şi respinge orice situaţie care ar însemna schimbarea frontierelor. 
Sunt situaţii aproape de penibil în care, în urma unor intoxicări, divizii au fost dirijate spre graniţa de vest. 
Mişcarea cu Ungaria care a deschis frontiere a fost, de fapt, ordin de la Moscova! Ei nu au vrut, le-a fost teamă, dar, când a venit un trimis special şi a spus că trebuie făcută. La fel şi în Cehoslovacia, povestea cu studentul praghez care a murit. Trebuie să vedem aproape un spectacol al oportunităţilor, absolut necesar şi a fost favorabil. 


_____________

peromaneste:

1) Se pare ca se apropie un soroc, fie antedatat, fie reiesit din logica atomizarii ce domina lumea din ce in ce mai accentuat dupa declansarea Crizei din 2008.
2) Desi algoritmul tranşării situatiei in Romania ar trebui sa fie unul destul de clar, cel putin asa credeau designerii/garanţii lui pana in 1990, lucrurile nu stau nici pe departe asa.  Dela un moment dat incoace, observam ca intelegerea felului in care algoritmul se aplica pune in tensiune cel putin 2 din principalii designeri/garanţi.
3) Recordul tranzitiei romanesti catre abis este probabil cel din departari asteptat, desi motivele au fost diferite.  Vestul nu a vrut Romania, Estul capitalizeaza neputinta sa initiala in transformarea intregii experiente intr-o lectie data Romaniei.  Si unii si altii asteapta caderea Romaniei pară-mălăiaţa.
4) Talpes ne sugereaza cum cel putin 2 oameni au contribuit la amanarea deznodamantului determinat pre-1990, generalii Stanculescu si Gusa.  De aici as retine mai ales conditia sine qva non pentru extinderea sanselor Romaniei:  Unitatea de viziune pro-romaneasca a elitelor de la butoane.
5) Butoanele puterii romanesti raman totusi controlate din directii opuse.  Cea mai recenta uniune de viziune a poporului a fost irosita de VV Ponta si C Antonescu in vara lui 2012, dupa 8 ani de diviziune exacerbata de Basescu si ai sai.
6) Acum nici poporul, nici elitele nu par sa aiba uniune de viziune.  Acest aspect, impreuna cu cele discutate mai sus (algoritm + situatia butoanelor) expune Romania la un scenariu ucrainean.
7) Romanii care cred ca au pierdut tot ce aveau de pierdut, odata cu colapsul economic si demografic, vor putea afla ca ceea ce sunt gata sa piarda pe nesimtite va declansa de fapt inscrierea pe un lung si nedeterminat drum al sudorii, sangelui si plangerii.
8) Azi e 19 octombrie 2015 si o iau dela inceput, desi istoria continua.





17.10.15

​ A început al treilea război mondial?

În aceste zile mulți comentatori de politică externă vorbesc despre începerea celui de al treilea război mondial. Alții se îndoiesc că așa ar sta lucrurile și denunță o anumită exagerare. Situația este gravă dar parcă nu atât de rea pe cât ar fi dacă am avea de a face cu o conflagrație la scară universală. Oare care să fie realitatea?


1. „Efectul Tuchman"

În cartea sa „O oglindă îndepărtată", Barbara Tuchman prezintă ceea ce cu un anumit umor numește „efectul Tuchman". Acesta ar consta în împrejurarea că un eveniment istoric apare pentru cercetătorii care nu i-au fost contemporani, de cinci ori mai grav și mai greu de suportat decât pentru persoanele care l-au trăit direct. (Desigur cifra cinci este arbitrară dar ea are darul de a sugera magnitudinea diferenței de percepție.) Pentru oamenii care au traversat în mod nemijlocit iar nu doar cu gândul cel de al Doilea Război Mondial, situațiile cele mai cumplite au fost mai puțin dureroase decât cred cei care cunosc întâmplările acelei tragice conflagrații din cărți sau din filmele documentare. Istoricii se concentrează asupra aspectelor celor mai dramatice ale trecutului. Imaginea acestora este în plus agravată prin esențializare. Culmea este că odată cu trecerea timpului dramatismul scade în amintirea celor direct afectați și crește în imaginația urmașilor lor. Spre exemplu, majoritatea românilor sau a francezilor sau a nemților a trăit destul de bine în timpul războiului. Abia când linia frontului a ajuns la ei acasă și i-a afectat personal, suferințele teoretice au devenit reale. Odată depășite, chiar și durerea produsă de acestea, analizată retrospectiv, s-a diminuat ca efect al unui proces de vindecare psihologică prin uitare sau al nostalgiei generale a bătrânilor pentru anii tinereții.

Am făcut aceste considerații pentru a explica de ce aceia care compară confruntările în curs de desfășurare sub ochii lor, cu ceea ce știu despre războaie din cărți și din povestirile altora, cred că al treilea război mondial nu a început încă. Dacă ar fi început trebuia să fie mult mai rău. Atât de rău cât își imaginează ei că a fost evenimentul similar din trecut. Acest reflex este valabil și pentru cei care înțeleg că oricum, un război mondial astăzi, la nivelul tehnologiilor actuale, nu va arăta la fel cu conflagrațiile mondiale precedente. Fără ca asta să însemne că va fi neapărat mai uman.


2. Jucătorii

Dacă privim la părțile implicate în conflict, războiul actual este mondial. Cineva observa că la ostilități iau parte deja mai multe state decât în Primul Război Mondial – circa patruzeci în total. Statele Unite, Rusia, Franța, Turcia și Israelul au întreprins acțiuni militare directe pe teritoriul Siriei. Unii vorbesc chiar despre intervenția Cubei; cel puțin la nivel de consilieri. În conflict sunt indirect prezente Arabia Saudită, Iranul, Irakul, Qatarul și Iordania. China și-a făcut și ea aparația pe teatrul de război, gata să intre în luptă. UE poartă pe propriul teritoriu bătălii (inclusiv folosind echipament militar) cu așa-zișii refugiați musulmani care au lovit-o precum o veritabilă armă de distrugere în masă – o armă biologică sau, mai exact, o armă etno-demografică sau demo-culturală. Un număr semnificativ de voluntari din statele UE au constituit unități – organizate și înarmate nu se știe de cine (!?) – care combat pe teren de partea tuturor taberelor. Japonia pare deocamdată neutră dar echipamente de producție japoneză – este drept neletale – au fost identificate din belșug în dotarea trupelor așa-zisului Stat Islamic.


3. Potențialul escaladării

Majoritatea statelor menționate (lista nu este exhaustivă) nu are nici pe departe agende comune sau coordonate. De aceea nici o complicație adițională apărută accidental nu este de exclus.

O probabil fortuită intrare a unor avioane rusești pe teritoriul Turciei a făcut imediat să sune alarma la sediul NATO. Deocamdată Moscovei i-au fost trimise doar avertismente. Este de așteptat însă ca repetarea incidentului (perfect posibilă în condițiile date) să ofere Ankarei – inamic declarat al regimului de la Damasc – ocazia de a doborâ vreun bombardier rus pătruns mai mult sau mai puțin (sic!) în spațiul său aerian. Va răspunde Rusia? Va activa NATO art. 5 al Tratatului de la Washington?

Câteva rachete de croazieră lansate de armata rusă au căzut din greșeală pe teritoriul Iranului. Pagubele nu au fost mari, se pare. Iranul nu a protestat întrucât se află în aceeași tabără cu Rusia. Ce s-ar întâmpla însă dacă o altă rachetă a „infidelilor" – căci rușii nu sunt adepții lui Allah – ar cădea peste o așezare civilă dens populată de drept credincioși musulmani, provocând nu doar numeroase decese ci mai ales emoții maxime și proteste populare pe măsură?!

Neoconservatorii americani, revoltați că aviația rusă a bombardat formațiuni ale opoziției siriene înarmate și antrenate de SUA, au cerut Casei Albe să riposteze energic. Strigătele acestora au fost oportun acoperite de emoția consecutivă bombardării, chipurile „accidentale", de către aviația americană a unui spital al „Medecins sans frontieres" din Afganistan. Așa a „scăpat" Administrația Obama de presiunile inoportune vizând „pedepsirea" Rusiei. Asta doar pentru o vreme. Disputa dintre realiști și neoconservatori, dintre „porumbei" și „ulii" va escalada rapid; mai ales în contextul alegerilor prezidențiale care tocmai încep.

Hotărât lucru, americanii de rând sunt mult mai interesați de neutralizarea fundamentalismului musulman care a adus terorismul pe teritoriul lor, decât de soarta Donețkului sau a Crimeii. Ce se va întâmpla însă când vor sosi în America sicriele cu trupul câtorva tineri americani trimiși în Siria să ajute lupta „teocrației" – pardon, a „democrației musulmane" – împotriva „dictaturii" (laice) lui Bashar al-Assad, uciși de „prietenii" ruși ai acestuia?!

Până una alta, în „războiul emoțiilor", zvonurile referitoare la intrarea în joc a Cubei – cu care administrația Obama abia a reluat relațiile diplomatice, spre nemulțumirea neoconservatorilor și a unor comunități de azilanți cubanezi – sunt numai bune spre a plasa o lovitură sub centură Casei Albe, obligându-o cel puțin la escaladarea „războiului retoric" cu Rusia.

Din fericire militarii americani (în cooperare cu cei ruși), în contradicție cu discursul oficial de la Washington și (mai puțin) Moscova, fac toate eforturile pentru a evita ca actualul surogat de „război rece" americano-rus să nu devină un „război fierbinte". Cât vor mai putea-o face?


4. Fluiditatea taberelor

Un aspect înșelător al acestui „război hibrid" este faptul că, măcar în aparență, nu opune doar două tabere ci mai multe. Ambiguitatea țintelor urmărite de fiecare beligerant, adăugată împrejurării că amestecul combatanților statali (clasici) cu cei parastatali (neconvenționali) face ca nici linia frontului să nu fie clar trasată, lasă impresia că nu suntem în prezența unui război în sensul consacrat al cuvântului. (Faptul nu este, totuși, fără precedent căci, la urma urmelor, așa cum s-a văzut odată cu izbucnirea Războiului Rece, și în al Doilea Război Mondial s-au confruntat mai mult de două blocuri. Deși au luptat împreună împotriva Axei Berlin-Roma-Tokyo, aliații occidentali și URSS au fost în realitate, în același timp și sub același raport, inamici. Atât de inamici încât după înfrângerea lui Hitler și potrivit previziunilor lui, Occidentul a adus de îndată în rândurile sale Germania spre a se opune sovieticilor.)

Oficial, inamicul comun – un fel de Germanie nazistă a lumii arabo-musulmane – este ISIS (Statul Islamic). Acesta reprezintă, însă, o realitate fluidă; un „califat terorist" fără față, fără frontieră, fără infrastructuri clare și fără instituții certe. Teoretic toată lumea se bate cu el. Americanii, francezii, turcii, ca să nu mai vorbim de Rusia și Iran dar și de entități nestatale sau cvasi-statele precum comunitatea kurdă sau organizația Hezbollah, îl bombardează din aer sau de la sol.

Recent, în convorbirile purtate cu Președintele Putin la Soci, până și Arabia Saudită s-a declarat împotriva acestei entități fundamentaliste. (Cu condiția ca, în războiul cu ISIS, Rusia să coopereze cu Iranul numai în plan militar iar nu și geopolitic.) Lucrul este firesc întrucât nici Ankara și nici Ryadul nu sunt adepți ai terorismului și nu fac parte dintre statele care îl finanțează. Dimpotrivă. Terorismul amenință atât ordinea (totuși) seculară a Turciei cât și pe cea teocratică a Arabiei Saudite. Asta teoretic..

Realitatea este, însă, mai complexă. Pentru unii ISIS este inamicul absolut și total. Cam așa cum a fost în a doua parte a celui de al Doilea Război Mondial hitlerismul pentru URSS. Pentru alții ISIS este mai degrabă o trambulină utilă în lansarea unor ambiții geopolitice sau/și berbecele de asalt în promovarea unei anume concepții referitoare la ordinea mondială. Cam așa cum au privit aliații anglo-americani Germania la finele celui de la Doilea Război Mondial. Un fel de combinație între un semi-inamic și un semi-aliat. Așa se explică de ce Rusia bombardează tot ceea ce îi iese în cale și tot ceea ce se opune lui Bashar al-Assad (un aliat legitim întrucât este președinte legitim), în timp ce SUA sau Turcia bombardează atât de „selectiv" încât rezultatele aproape că nu se văd. America nu lasă ISIS nici să trăiască nici să moară. El este mai degrabă hărțuit pentru a fi menținut la un nivel de vigoare suportabil pentru hărțuitor dar letal pentru celălalt inamic al hărțuitorului, regimul sirian oficial.

Turcia a împiedicat pe cât s-a putut operațiunile militare ale SUA în Siria, punând Washingtonul în situația de a-și retrage armamentul de pe teritoriul său. (Retragerea a avut loc cu puțin înainte de intervenția „intempestivă" a Rusiei. Oare chiar întâmplător?) Atunci când, în fine, s-au lăsat convinși să bombardeze ISIS, turcii și-au aruncat bombele cu precădere asupra pozițiilor … kurde. Kurzii fiind cei mai eficienți aliați locali ai SUA în lupta cu ISIS.

Protestele americane față de bombardarea kurzilor de către turci nu au avut nimic din virulența protestelor față de controversata bombardare de către ruși a „opoziției moderate siriene" (tot islamică) sprijinită de America. Oare de ce? Nu cumva pentru că „triunghiul de la Marea Neagră" (Rusia-Germania-Turcia) format cu peste un deceniu în urmă trebuie spart iar Turcia recuperată pe mâna Rusiei? Pe de altă parte, exact după ce forțele ruse le-au lovit opoziția favorită, SUA au renunțat la programul de pregătire militară a acesteia pe motiv că este ineficient. I s-au parașutat doar niște provizii și a fost lăsată să se descurce cu rușii cum poate.

În ceea ce o privește, Turcia a sesizat NATO asupra violării spațiului său aerian de către avioane militare ruse, în contextul luptei acestora cu ISIS; adică al luptei pentru lovirea unei ținte în care și turcii pretinseseră că au tras și care deci, în mod logic ar fi trebuit să fie comună. NATO – condusă de SUA – a răspuns plângerii turce printr-o condamnare „fermă"…din vârful buzelor. Înțelegând mesajul, Ankara a avertizat – în realitate a amenințat – UE că escaladarea luptelor în Siria ca urmare a intervenției ruse va mări numărul refugiaților care vor invada Europa. Ca și când refugiații ar fugi mai tare de rachetele rusești decât de bombele ISIS sau de tribunalele islamice ale acestuia; ori ca și când refugiații ar veni direct în Europa fără a trece prin taberele turce ori fără a primi asistență turcă.

Hotărât lucru, în „războiul hibrid" ipocrizia și manipularea opiniei publice reprezintă ingrediente esențiale. Toată lumea una spune și alta…fumează.

Fără a mai continua analiza războiului în curs din perspectiva granției foarte subțiri, foarte flexibile și foarte mobile dintre adversari și aliați, ne rezumăm la a conchide că în conflict se află, în linii mari, următoarele tabere: coaliția Nordului, de la Vancouver la Shanghai; coaliția Sudului oriental. Cea dintâi este divizată între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, aflate într-o relație dulce-amară. Cea de a doua cunoaște o dublă diviziune: diviziunea strategică între naționalismul arab și universalismul islamic, pe de o parte, și cea sectară între comunitatea sunnită (de la care se revendică ISIS) și cea șiită (în cadrul căreia se remarcă Iranul), pe de altă parte. Pe deasupra tuturor acestor diviziuni și în contextul lor se mișcă Turcia – în același timp asiatică și europeană, orientală și occidentală, atlanticistă (membru NATO) și neo-otomană. În acest complex de alianțe și adversități, de prietenii (adesea neloiale) și dușmănii (uneori loiale) se întâlnesc și se ciocnesc toate marile civilizații / familii culturale ale lumii cu concepțiile lor distincte asupra ordinii mondiale și cu interesele lor divergente, aferente acestora. Nu este oare acesta o conflagrație mondială?


5. Miza / mizele luptei

Cel mai important argument atestând caracterul mondial al războiului în curs ține nu de părțile implicate cât de miza luptei. Care este aceasta? Dinnou trebuie trecut dincolo de aparențe, de pojghița intereselor imediate sau de mișcările înșelătoare cu caracter tactic ale protagoniștilor. Este, de asemenea, esențial să se distingă între miza principală și mizele secundare.

i. Să înlăturăm în primul rând miza falsă: soarta regimului lui Bashar al-Assad. Într-un război civil, de regulă, liderii oficiali se delegitimează. Rolul lor este tocmai acela de a evita divizarea radicală a societății, de a găsi soluții pentru păstrarea coeziunii acesteia. Pierderea coeziunii este simptomul unei grave pierderi a criteriilor și argumentelor pe baza cărora se construiește loialitatea cetățenilor față de puterea politică, față de stat. Simpla incapacitate de a evita războiul civil a pus în discuție legitimitatea regimului Assad.

În plus, războaiele civile sunt întotdeauna crude ele fiind totdeauna justificate prin credința taberelor adverse în anumite valori proprii fiecăreia. Or, în materie de convingeri toată lumea are dreptate căci nimeni nu are argumente raționale. În lipsa rațiunii singura care poate decide este forța iar recurgerea la forță împotriva propriului popor (sau a unei părți semnificative a acestuia) de asemenea delegitimează.

Iată motivele principale pentru care regimul Assad – vinovat sau nu, susținut sau nu, iubit sau nu – este epuizat și obligat să se retragă. O retragere indispensabilă pentru refacerea coerenței statului sirian sau a ceea ce ar mai rămâne din el. Nimeni nu are îndoieli asupra acestui fapt. Nici măcar domnul Bashar al-Assad. După cum nimeni nu este gata să moară pentru salvarea lui. Singurele diferențe de opinii vizează modul de retragere și concepția tranziției către un alt regim: o tranziție relativ pașnică și graduală sau una violentă și rapidă. Cum această diferență se definește pe terenul intereselor iar nu al valorilor, ea nu mai este emoțională și se poate concilia în mod rațional. Cel mai probabil se va opta pentru o soluție politică iar nu pentru una militară.

ii. Există desigur o miză geo-strategică la nivelul Orientului Mijlociu. Rusia are în Siria o bază militară care îi permite să opereze în Mediterana și să își susțină influența în întreaga regiune. Menținerea respectivei baze este garantată de actualul regim sirian și depinde foarte mult de negocierea succesiunii lui.

La aceasta se adaugă și un element psiho-politic. Intervenind într-un conflict cu impact global – prin importanța sa deopotrivă geo-politică și geo-economică – Rusia urmărește să își afirme vocația de putere globală. Totodată ea vrea să confirme faptul că (spre deosebire de SUA sau UE) este un protector pe care aliații săi pot conta în orice împrejurări. La pachet vine decredibilizarea NATO, redusă la irelevanță întrucât fundamental a rămas sectară într-o lume globală, dogmatică într-o lume multiculturală, reactivă într-o lume haotică și inerțială într-o lume dinamică, fiind totodată dezbinată în lipsa unui inamic comun evident pentru toți membrii săi.

În acest context criteriul succesului Rusiei nu este în primul rând înfrângerea ISIS și cu atât mai puțin timpul de prelungire a vieții regimului al-Assad ci reintrarea ei în clubul superputerilor împreună și în înțelegere cu SUA. Întrebarea este cum vor reacționa SUA? Se vor opune ele unei asemenea agende în cadrul unui joc de sumă nulă, încercând să își consolideze rolul global pe seama slăbirii Rusiei (și a aliaților ei)? Vor prefera ele un joc prin care să își mențină actualele avantaje strategice în schimbul unor concesii tactice? Vor intra în compromisuri tactice care să ofere câștiguri strategice rezonabile ambelor? În opinia mea ultima variantă este nu doar cea mai de dorit dar și cea mai probabilă – ca fiind simultan cea mai justă, mai fezabilă și mai durabilă.

Să adăugăm, însă, că în joc nu sunt doar Rusia și SUA. Cu interese net diferite – atât față de cele rusești cât și de cele americane – dar și cu potențial de a promova o agendă proprie ambițioasă, mai participă și Turcia. De asemenea nu poate fi ignorată China. UE (în special Franța, Marea Britanie și Germania), la rândul său, ar putea emite ceva pretenții deși deocamdată, în absența unei organizări federale, îi lipsește forța pentru a-și impune jocul. (Reforma instituțională a UE, adâncirea integrării în zona Euro, reglementarea comunitară a politicii în domeniul azilului și migrației, precum și clarificarea raporturilor cu Marea Britanie, ar putea fi tocmai reacția europeană urgentă impusă de evoluțiile războiului mondial.) De aceea găsirea compromisului final va fi dificilă. Ea va impune grupări și regrupări ale actorilor principali. Cea mai probabilă îmi pare cea între Kremlin și Casa Albă.

iii. Miza geo-economică a războiului este și ea de neignorat. „Sfidarea petrolului" – titlul unui volum de mare succes în anii 1970 scris de Jean-Jacques Servan-Schreiber – revine la ordinea zilei. Rusia nu putea lăsa Americii controlul absolut al resurselor energetice din Orientul Apropiat, Asia Centrală și Golful Persic, cu atât mai mult cu cât ea însăși este o putere petro-dependentă. Occidentul, aflat în concurs geo-strategic cu Moscova velicorusă dar și lumea arabo-musulmană, aflată într-un conflict de valori confesionale ereditar cu Moscova pravoslavnică, ar putea oricând să îngenuncheze economic Rusia recurgând la arma prețului hidrocarburilor. Lucru care deja era pe cale să se producă în contextul războiului economic (deghizat „principial" sub denumirea de „sancțiuni economice") declanșat de Occident ca urmare a anexării Crimeii și intervenției ruse în Ucraina de est.

iv. Nici una dintre aceste mize nu trebuie să ne abată atenția, însă, de la miza principală: redefinirea ordinii mondiale. De actuala ordine singura relativ mulțumită este America. Spun relativ întrucât și pentru ea susținera acestei ordini a devenit mult prea costisitoare. Dacă americanii vor continua să își asume rolul de jandarm absolut al ordinii pe care ei au creat-o, intervenind peste tot acolo unde aceasta este contestată (direct sau indirect), foarte curând puterea lor se va epuiza iar ei se vor prăbuși. De aceea, America însăși este interesată într-o schimbare. Evident, însă, nu oricum, nu în detrimentul intereselor sale vitale și nu prin abandonarea rolului său de superputere globală (dacă se poate, singura).

SUA sunt astăzi o superputere decadentă obligată să lupte simultan pe toate fronturile „lumii pe care America a construit-o" (după cum sună titlul unei lucrări recente scrise de Robert Kagan). Puterea lor militară – reală – a ajuns inutilă; puterea lor economică – aparentă – a devenit relativă; puterea lor culturală – obsolită – este contestată. „Visul american" și-a pierdut magia lăsând în urmă doar un imperiu trist și singuratic. De aceea SUA au nevoie să se reinventeze. Deocamdată se „europenizează", în sensul că din putere „hard" devin putere „soft" – lovesc Rusia pe piața petrolului, China pe piața bursieră și Germania pe piața industriei de automobile – și mută accentul de pe mesianism pe apărarea interesului național prin echilibrul puterilor. Potențialul acestei schimbări rămâne, totuși, limitat întrucât menține angajarea directă a Americii într-un „război total și permanent", de nesuportat pe termen mediu și lung. De aceea, spre a se reinventa cu succes pe sine ca putere globală SUA au nevoie să reinventeze și ordinea mondială.


6. În loc de concluzie

Acestea fiind spuse, se poate sintetiza o ultimă conlcuzie. În momentul de față și în contextul actualei dezordini multipolare se ciocnesc trei mari concepții referitoare la ordinea mondială.

a) Concepția westfaliană bazată pe principiile egalității suverane, al apărării intereselor naționale și al echilibrului de putere – concepție al cărei principal promotor este Rusia (căreia i se raliază statele BRICS și majoritatea națiunilor europene, fie ele federaliste sau suveraniste în raport cu UE).

b) Concepția bivalentă îmbinând neoconservatorismul cu westphalianismul – promovată preponderent de SUA – care: i. recunoaște legitimitatea intereselor naționale dar pretinde ca națiunile să se organizeze politic în conformitate cu un anume set de valori având caracter universal; ii. recunoaște nevoia echilibrului între puterile suverane dar în condițiile existenței unui pol de putere globală suprem, apt a impune la nevoie valorile ordinii universale – anume pacea, democrația și libertatea comerțului – atunci când echilibrul actorilor locali și regionali se dovedește insuficient spre a o face automat.

c) Concepția universalistă absolută – promovată de lumea islamică din care se distinge din ce în ce mai pregnant Turcia – potrivit căreia pacea generală se poate instala numai prin asocierea puterii politice cu legitimitatea comandamentelor divine sintetizate în învățăturile Coranului (apte, se zice, de modernizare și de transpunere în termenii unei adevărate democrații musulmane conciliind religia cu democrația).

Este greu de spus care dintre aceste concepții va prevala sau dacă se va ajunge la un compromis între ele și care va fi acela. Cu certitudine, însă, miza principală a luptei de azi, propulsată de vidul de ordine actual și de sentimentul general de insecuritate și frustrare al oamenilor de pretutindeni, este tocmai găsirea unei noi ordini a lumii. Ca și în secolul întâi al calendarului nostru, omenirea nu este mulțumită de starea ei actuală, nu mai are încredere în lideri, nu mai vede sensul în care se mișcă și nu mai înțelege rostul vieții. Atunci o lume s-a sfârșit și s-a născut o nouă lume – lumea creștină – care și-a impus ordinea la nivel global până în ziua de azi. Câtă vreme miza actualului război este o nouă ordine globală, rezultă că acest război are caracter mondial. Unde ne va duce nu știm încă. Ceea ce putem spune este că odată cu el lumea noastră se va sfârși. Să sperăm că lumea care îi va urma va fi una mai bună!



​Adrian Severin​


16.10.15

O voce romaneasca despre tratatele secrete de schimb si investitii,
DR. AFRODITA IORGULESCU

Pe 16 octombrie 2015 va avea loc la Bucureşti, în mare secret, o Conferinţă internaţională legată de acordul TTIP între UE şi SUA, organizată de eurodeputatul PSD Sorin Moisă.
În iunie 2013, preşedintele SUA, Barack Obama, preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, anunţau căStatele Unite şi Uniunea Europeană (UE)vor lansa negocierile pentru un acord de Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii(Transatlantic Trade and Investment Partnership (T-TIP sau TTIP)) (https://ustr.gov/ttip)
Se doreşte ca TTIP să reducă barierele transatlantice care stau în calea comerţului şi a investiţiilor între UE şi SUA. Cine anume doreşte acest lucru? Logic, marile corporaţii internaţionale, care prin lobby-ul lor pun presiune pe UE şi SUA să încheie acest acord. În 2010, de exemplu, erau acreditaţi pe lângă Comisia Europeană 27.000 de lobby-işti.
TTIP este în faza negocierilor între Comisia Europeană (din partea UE) şi guvernul SUA. Finalizarea negocierilor este planificată pentru 2015.
TTIP se doreşte să fie un acord de comerţ ambiţios şi cuprinzător, care extinde semnificativ comerţul şi investiţiile între Statele Unite şi UE, măreşte creşterea economicănumărul locurilor de muncă, şi competitivitatea internaţională, şi găseşte soluţii globale la problemele comune care preocupă ambele ţări.”
Este interesant să observăm că, simultan, Statele Unite participă la negocieri pentru un acord deParteneriat Trans-Pacific (Trans-Pacific Partnership (TPP)) cu 11 ţări din Asia-Pacific (Australia, Brunei Darussalam, Canada, Chile, Japonia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, Peru, Singapore şi Vietnam) – “un acord de comerţ care va deschide pieţi, va stabili reguli de comerţ la standarde înalte, şi va găsi soluţii de secolul XXI în economia globală. Astfel, TTP va promova locuri de muncă şicreştere în Statele Unite şi în regiunea Asia-Pacific”. https://ustr.gov/tpp/Summary-of-US-objectives
Citind cu atenţie detaliile similare legate de TTIP şi de TPP, se poate observa că sub aparenţa eliberării (liberalizării) comerţului (ridicarea barierelor tarifare şi parţial a barierelor non-tarifare din faţa comerţului), se va construi de fapt o încrengătură stufoasă de reguli - adică de noi „bariere”, pe alt plan, superior, mai subtil - care vor sufoca multe din ţările mici şi micile afaceri, care vor deveni astfel captive sistemului nou introdus. Aşa cum un păianjen îşi ţese cu măiestrie plasa în care va prinde prada, aşa Statele Unite, prin TTIP şi TPP, pun probabil în aplicare strategia prin care să controleze (să conducă) pe viitor imperiul lor global (conform George Friedman, politolog american, fondatorul şi preşedintele STRATFOR, cea mai importantă agenţie privată de analiză geopolitică, în cartea saUrmătorul deceniu: De unde venim ... şi încotro ne îndreptăm, Editura LITERA, 2011 [The Next Decade: Where We’ve Been ... and Where We’re Going, 2011]).
Nu avem decât să ne uităm cu atenţie la modul în care Monsanto a pus stăpânire pe piaţa seminţelor, pentru a înţelege cum se pregăteşte terenul, prin aceste acorduri, pentru ca pe viitor marile corporaţii americane - şi nu numai ele - să pună stăpânire pe pieţele din domeniile avute în vedere. Şi cum aceste acorduri vor fi apoi „actualizate”, adică extinse, se va ajunge ca, în final, corporaţiile să pună stăpânire până şi pe apa de băut, pe aerul de respirat, pe viaţa noastră pe acest pământ. Şi totul în numele interesului „nostru”, pentru creştere şi locuri de muncă.
Este foarte clar, însă, pentru noi, că nici creşterea economică nu este în avantajul tuturor, nici investiţiile nu fac să circule capitalul de la ţările bogate către ţările sărace, iar noile locuri de muncă vor distruge de fapt multe locuri vechi de muncă. În analiza noastră din 20 iunie 2015, aduceam argumente de mai multe feluri contra TTIP (http://www.cotidianul.ro/o-analiza-a-proiectatului-acord-de-parteneriat-transatlantic-pentru-comert-si-investitii-263506/)
Un alt acord, similar, CETA (The Comprehensive Economic and Trade Agreement -http://ec.europa.eu/trade/policy/in-focus/ceta/), a fost recent negociat între UE şi Canada.
O petiţie sub numele “European Citizens’ Initiative” (ECI) (“Iniţiativa cetăţenească Europeană”),care cere oprirea acordurilor TTIP (UE-SUA) şi CETA (UE-Canada), a strâns, între 7 Oct. 2014 şi 6 Oct. 2015, 3 milioane de semnături de la cetăţeni din cele 28 de state ale Uniunii Europene (mai exact 3.263.920 de semnături), dintre care 25.247 din România (trebuiau minimum 24.000 de semnături).
Petiţia a fost lansată acum un an de campania Stop TTIP’ (https://stop-ttip.org/, după regulile UE (Articolul 11, alin. (4), din Tratatul privind Uniunea Europeană cere un minim de un milion de cetăţeni (din minimum 7 state ale Uniunii, care semnează o petiţie timp de un an) pentru o iniţiativă cetăţenească). Ea va fi prezentată Comisiei Europene.
Campania Stop TTIP’ este susţinută de către o alianță de peste 480 de organizaţii ale societăţii civile, organizaţii de protecţie a consumatorului, grupuri de mediu şi sindicate din întreaga Uniune Europeană, din care 21 sunt din România (http://stopttip.ro/ ).
Organizaţiile din România, membre în Coaliţia Stop TTIP’, sunt: TERRA Mileniul IIIAsociaţia Alburnus Maior – Campania Salvaţi Roşia MontanăActiveWatch RomâniaComunitatea Uniţi SalvămAgent GreenRomânia VieGrupul de Intervenţie CivicăCentrul pentru Resurse Civice,Miliţia SpiritualăMining Watch RomâniaRomânia fără EiAsociaţia de Sprijin şi Întrajutorare SolidaritateaAsociaţia EdelvaisGrupul Fără FracturareNeuer WegR9TMGreenpeace Romania,Asociaţia Reper21Asociaţia Turism VerdeMişcarea de rezistenţă de la PungeştişDaţi-mi România Înapoi.
Campania de strângere de semnături contra TTIP şi CETA continuă şi după 7 octombrie 2015, sub un nume nou“European Initiative” (“Iniţiativa Europeană”) (http://stopttip.ro/formular-de-semnat-online/ ).
Acţiunile de protest continuă şi ele. Pe 10 octombrie 2015, 250.000 de oameni au protestat împotriva TTIP şi CETA în Berlin.
Comisarul pentru comerţ, care negociază TTIP din partea UE, este doamna Cecilia Malmström.Întrebată recent cum va putea continua să promoveze acordul TTIP în faţa unei aşa masive opoziţii publice, doamna Malmström a răspuns rece„Eu nu am mandatul meu de la poporul european” (“I do not take my mandate from the European people”)!!!
Răspunsul doamnei comisar arată clar cât de “democratică” este Uniunea Europeană. De la cine oare are mandat doamna comisar? Răspunsul este evident.
Preşedintele, parlamentarii şi europarlamentarii români au mandat însă de la poporulromân. Ştiu ei, însă, ce este bine pentru România în legătură cu TTIP şi CETA, când vor vota, dacă nu organizează dezbateri publice ample, la vedere?


_____________
peromaneste:  Imi amintesc cum recent presedintele Johannis a spus in SUA ca e nevoie de elevarea parteneriatului strategic romano-american si pe dimensiunea sa economica.  Numai ca dulapul sasesc le-a cerut celor de pe Wall Street sa bage Romania in seama.  Acesta nu (are de unde sa) stie ca celor de pe Wall Street mai bine le dai bani sa nu te bage in seama!  In conditiile actuale, a te duce sa ceri bani de pe Wall Street e ca si cum galinaceea s-ar duce la vulpe sa-i ceara o... blana.  
Google
 

Postări populare