Câinii Bucureştiului trebuie că-s sufletele reîncarnate ale pcr-iştilor timpurii.
In ce s-o reîncarna Bă'secu?
30.5.12
Câinii Bucureştiului
29.5.12
Scrisoare deschisa
Domnului Crin Antonescu, Co-preşedinte al Uniunii Social Liberale
Domnului Victor Ponta, Co-preşedinte al Uniunii Social Liberale
Am aflat cu surprindere că Legea care vă poartă numele şi prin care se modifică sistemul electoral a trecut cu rapiditate de Senat şi de Camera Deputaţilor. Deşi este un gest politic curajos, menit să creeze o majoritate parlamentară solidă, să permită acesteia să îşi implementeze programul, să limiteze influenţa PDL şi a preşedintelui Traian Băsescu şi să combată ascensiunea curentelor populiste şi naţionaliste, este în acelaşi timp unul extrem de riscant.
Este riscant pentru Dvs. ca lideri politici, pentru partidele pe care le conduceţi, pentru concetăţenii noştrii şi pentru funcţionarea democraţiei în România. Este riscant pentru că va reproduce condiţiile crizei politice recente şi ale protestelor de stradă, pentru că nu aduce cetăţenii mai aproape de sistemul politic ci îi îndepărtează şi pentru că de fapt, stimulează curentele politice mai sus menţionate. Şi mai important, contrazice flagrant viziunea politică pluralistă, reprezentativă şi democratică pe care aţi promovat-o împotriva autoritarismului corupt impus de către Traian Băsescu.
Utilizând scrutinul majoritar ȋntr-un singur tur perspectivele politicii româneşti sunt sumbre. Există însă posibilităţi de rezolvare a tensiunilor şi crizelor ce vor urma.
Reforma sistemului electoral s-a realizat mult prea rapid pentru că societatea românească să înţeleagă şi accepte nevoia schimbării, noul mod de funcţionare şi consecinţele acestuia. Schimbare care intervine foarte aproape de data alegerilor. Toate neliniştile şi nemulţumirile legitime faţă de acest sistem vor apărea neîntârziat şi vor umbri legitimitatea alegerilor, a noului Parlament şi a majorităţii guvernamentale rezultate. Necesitatea şi caracterul urgent al schimbării nu pot anula dezbaterea publică democratică. Iar dezbaterea trebuie să aibă loc înainte şi nu după luarea deciziilor. Viabilitatea unui sistem electoral depinde de cunoaşterea şi acceptarea acestuia. Test pe care sistemul majoritar ȋntr-un singur tur nu îl trece.
Dincolo de modul în care sistemul electoral a fost modificat există şi o îngrijorare şi mai mare: direcţia acestuia. Acest sistem va produce absenteism în condiţiile în care prezenta la vot este în continuă scădere. De ce s-ar prezenta un cetăţean la vot dacă votul sau este inutil cu excepţia cazului în care va vota câştigătorul? Câştigător care obţine un mandat deşi majoritatea cetăţenilor NU l-au votat. Ce legitimitate mai are un Parlament care este votat de un număr mic de cetăţeni şi format din candidaţi aleşi de fapt de o minoritate din votanţi?
Acest sistem va produce cea mai mare disproporţie posibilă între procentul de voturi şi respectiv mandate obţinute de partide. Partidele care obţin 50% de voturi vor obţine 70-75% din mandate. Mandate nemeritate şi obţinute prin sacrificarea voturilor acordate celorlalte partide. Partidele care obţin 20% voturi vor obţine 10% din mandate iar cele care obţin 3-5% din voturi posibil niciun mandat. Putem convinge un votant al unui partid dezavantajat flagrant că trăieşte într-un un sistem democratic? NU.
În plus, acest sistem stimulează exact partidele pe care ar trebui să le combată. Populiştii şi naţionaliştii, aflaţi la nivelul de 5-15% din voturi vor spune sunt discriminaţi vor avea dreptate. Vor obţine voturi nu pentru că au proiecte viabile ci pentru că sunt dezavantajaţi. Umbrele populismului şi naţionalismului, tot mai prezente în Europa şi România, sunt combătute mai eficient prin stimularea pluralismului politic, dezbatere şi educaţie publice decât prin pervertirea sistemelor electorale.
Majorităţile parlamentare ‘’solide’’ care presupun şi Opoziţii slabe nu răspund cerinţelor cetăţenilor pentru că nu sunt ameninţate cu disoluţia. Dacă următoarea majoritate va avea 50% din voturi, 70-75% din mandate şi după o perioadă de guvernare într-o perioadă dificilă, 25% popularitate, aţi considera guvernarea legitimă? Forţa unei astfel majorităţi este iluzorie. Protestele din această iarnă s-au datorat nemulţumirii cetăţenilor dar mai ales blocării mecanismelor politice parlamentare de către o majoritate redusă dar determinată. Forţa unei guvernări rezidă în legitimitatea ei şi nu în numărul de mandate. Exemplul majorităţii PDL este elocvent.
Acest sistem va produce un Parlament mai slab şi nu mai puternic. Parlamentul este puternic când Guvernul are nevoie de el. Acest lucru se întâmplă nu când există majorităţi puternice ci când sunt majorităţi slabe, să spunem 51-55% din mandate. Acest sistem va produce un Parlament mai puţin reprezentativ. Drept exemplu, procentul femeilor alese va scădea dramatic. Şi va trebui să vă asumaţi public responsabilitatea pentru acest lucru.
Nu ȋn ultimul rând aduceţi un mare deserviciu partidelor pe care le conduceţi şi societăţii româneşti ȋn ansamblu. Aparent partidele sunt avantajate pentru că vor obţine mai multe mandate, demnităţi publice şi responsabilităţi. Cu două partide şi jumătate care au majorităţi solide dar construite artificial, care mai sunt presiunile externe pentru reformarea partidelor, pentru promovarea transparenţei şi competenţei? Reprezentanţii partidelor vor fi protejaţi de sistemul electoral care nu permite partidelor concurente să se dezvolte. Iar partidele organizate clientelar, ne-transparent şi ne-meritocratic vă vor impune regulile lor, unele care se îndepărtează de interesul public. Această moştenire care intenţionaţi să ne-o lăsaţi este mai grea decât cea lăsată de Traian Băsescu.
Acest sistem îşi va produce probabil efectele nedorite. După alegerile din toamnă este vitală organizarea unei dezbateri publice naţionale privind sistemul electoral şi funcţionarea partidelor. Dezbaterea are scopul de a găsi cele mai bune soluţii pentru sistemul electoral romanesc şi reguli privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor. Ȋn condiţiile actuale, România are unul dintre cele mai restrictive sisteme din Uniunea Europeană. Dacă aveţi dubii ȋn privinţa necesităţii acestei reforme profunde vă rog să vă răspundeţi la această ȋntrebare: Doriţi să conduceţi cea mai slabă democraţie din Uniunea Europeană sau una dintre cele mai solide? Opţiunea lui Traian Băsescu este evidentă. Veţi face aceeaşi alegere?
Dezbaterea ar fi un pas important ȋn direcţia ȋnsănătoşirii democraţiei româneşti. Trebuie implicate toate partidele, organizaţiile societăţii civile, cetăţenii şi comunităţile locale. Pentru alegerea sistemului electoral şi a regulile de organizare a partidelor este nevoie de un consens social şi nu de susţinerea membrilor unui partid.
Vă rog să reflectaţi cu responsabilitate asupra viziunii politice pe care o promovaţi prin acest sistem electoral. Societatea românească este una plurală etnic, religios, cultural şi socio-economic. Are nevoie şi întreţine un sistem divers de partide. Sistemul constituţional actual este construit pentru a împărţi puterea şi a reconstrui-o consensual. Proiectul politic promovat de Traian Băsescu şi căruia v-aţi împotrivit cu succes, solidari cu societate românească, presupune anularea pluralismului politic şi căutării consensului ca principiu. Presupune existenţa a doua partide importante în spatele cărora cetăţenii trebuie să se alinieze forţat. Este ‘’democraţia’’ şi societatea în care cel mai puternic câştigă totul. Este de fapt societatea-junglă pe care am contestat-o în stradă.
Sper că dezbaterea publică va general cele mai bune soluţii pentru România, soluţii care vor ajuta la apropirea cetăţenilor de politică şi democraţie. Ar fi ideal ca în cadrul dezbaterii să discutăm nu procentele de vot pentru partide ci procentele încrederii cetăţenilor în procesul electoral, în sistemul de partide şi în Parlament. Acestea sunt în continuă cădere. Responsabilitate Dvs. istorică este să le opriţi căderea şi imprima o dinamică ascendentă.
Deşi veţi conduce o majoritate solidă în următorul Parlament vă rog să fiţi pregătiţi ca societatea să invalideze scrutinul electoral majoritar într-un tur. Urmaţi fără teamă societatea. Înţelepciunea ei democratică e ȋntodeauna mai moderată şi mai solidă decât revelaţiile de moment, viziunile salvatoare sau strategiile războinice pe care politicienii le au. Traian Băsescu nu ar fi de acord. Sper că nu şi dumnevoastră. Dacă Traian Băsescu va fi ȋnvins cu ideile şi instrumentele lui, dacă credem că scopul scuză mijloacele şi dacă luptăm cu răul folosind un rău şi mai mare cine câştigă de fapt? Nu ştiu cine câştigă dar ştiu cine pierde. Cetăţeanul, inclusiv Dvs., şi odată cu el democraţia românească.
Claudiu Crăciun
__________________________________________________________
peromaneste:
"să combată ascensiunea curentelor populiste şi naţionaliste" BAU, BAU!!!
Asemenea 'curente' nu-s decat expresia nemultumirii celor multi fata de cei prea putin(i) apti sa-i conduca. Oamenii vor sa traiasca mai bine decat in mizeria in care au fost impinsi/abandonati. Temerile unuia chiar bine intentionat ca dl. Claudiu Craciun sunt partial incorecte.
28.5.12
19.5.12
Dezinformare la Rosia Montana!
DEZINFORMARE ROŞIA MONTANĂ
RECLAMA TV / Radio
Cititi cu atentie materialul de mai jos si, poate, interpretati altfel povestile triste expuse la TV/ Radio de cativa locuitori ai zonei!
Dezinformatorii cumpara reclame TV/Radio pe bani grei, in intervale orare foarte scumpe (pe prima pozitie!), fiind siguri ca dezinformarea ii va prinde IMEDIAT pe români. Ei îşi fac bine treaba prin gurile înfometate ale sărmanilor zonei. Acestia, pentru cativa arginti, se lasa manipulati (cumparati) de catre cei care doresc asazisul "bine al nevoiasilor"!
Crearea de locuri de munca e CEL MAI MARE PRAF IN OCHI aruncat vreodata! Azi, nu mai e la moda acest cuvant. S-a imputit! Cand cineva doreste crearea de locuri de munca, SIGUR are un plan malefic/diavolesc in spate.
NIMIC CURAT NU CREAZA LOCURI DE MUNCA!!!
Români care apar in reclamele TV/Radio, sărmani în realitate, care nu stiu
că sunt "actori" ai Campaniei de Dezinformare Rosia Montană .
Pentru noi, românii, stârnesc milă, pentru RMGC ei chiar NU CONTEAZĂ!!!
Toti românii vor avea de pierdut, mai putin RMGC!
Dupa ce veti citi aceste randuri, veti realiza singuri ce e bine si ce nu. Nu dorim decat sa avem "mintea limpede"!
Romania a pierdut in perioada 1952-1960 printr-o firma sovieto-română cea mai mare rezerva energetica a tarii,17.288 tone de uraniu.
Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a suparat foc, pentru ca sovieticii nu ne-au dat noua utilaje pentru extragerea uraniului.
Politicienii de astazi - majoritatea cumparati cu bani murdari - vor sa dea unei firme canadiano-romane cu actionariat american, zacamintele de metale rare si pretioase de la Rosia Montana in schimbul locurilor de munca (praf aruncat in ochi!!!).
Participatia Romaniei in aceasta firma este de doar 20% si risca sa ajunga la banalul procent de 0,6% in urma ultimei majorari de capital, la care actionarul roman nu a putut participa.
Statul (noi) urmeaza sa suporte cheltuielile de intretinere a barajului si a sistemelor de captare, monitorizarea emisiilor de acid cianhidric, pompare si tratare a apei pe o perioada nedeterminata, estimate la 12 milioane de euro anual. (...)
Statul roman ar primi 4% redevente pentru aur si argint.
4%????? ..pe pământ românesc??? INCREDIBIL!
Presa vorbeste despre majorarea acestui procent la 6% prezentata ca o negociere reusita, fara se spuna ca in tari ca Africa de Sud redeventele pentru metale pretioase sunt de minimum 20%.
In cele 200 de milioane de tone de minereu care se doresc a fi procesate cu cianuri la Rosia Montana, se estimeaza a fi 1,5 grame de aur pe tona de minereu si 11, 7 grame de argint pe tona. Daca nu vi se pare o exploatare rentabila aveti dreptate!
Motivatia pentru acest proiect sta in metalele rare care insotesc zacamintele de aur.Vanadiu - 2500 grame pe tona, Arseniu - 5000 grame pe tona, Titan - 1000 grame pe tona, Molibden - 10 grame pe tona, Nichel - 30 de grame pe tona, Crom - 50 grame pe tona, Cobalt - 30 grame pe tona, Galiu - 300 grame pe tona, Germaniu - 20 grame pe tona,Wolfram etc.
METALE RARE Daca punem aceste resurse in context mondial, epuizarea resurselor de energie si nevoia dezvoltarii energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice si turbinelor eoliene, descoperim ca prima criza cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petroliera ci a metalelor neferoase.
Galiu, spre exemplu, care se gaseste la Rosia Montana in cantitati de 300 de ori mai mari decat aurul, este folosit in fabricarea panourilor fotovoltaice si pretul actual este de 900 de dolari pe Kg. Utilizarea lui va creste pe masura ce tehnologiile vor fi perfectionate si rentabilitatea energiei solare va creste cu scumpirea petrolului.
GALIU 26% din resursele deCupru extractabil din scoarta Pamantului s-au pierdut deja in gropi de gunoi. Inchiderea minei de cupru de la Rosia Poieni pentru a se face loc RMGC a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu isi aduc aminte cand fac calculele locurilor de munca.
Din anumite informatii, in contractul de concesiune secretizat se spune ca orice metal in plus recuperat intra in beneficiul celui care exploateaza zacamantul. Falsa desecretizare trambitata de Traian Basescu nu a facut lumina asupra acestui aspect. 
Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipinie au interzis mineritul cu CIANURI.
De ce guvernantii nostrii hipercorupti permit ?!
Nu se gandesc ca si odraslele lor rasfatate pot muri de la cianuri??????
Parlamentul European a cerut Comisiei Europene interzicerea acestei tehnologii de minerit pana la sfarisitul anului 2011. Aduceti-va aminte de accidentul de la Baia Mare de acum 10 ani. Ungaria l-a considerat cea mai mare catastrofa dupa Cernobal. Statul roman are de platit circa 200 de milioane de dolari despagubiri. 
Efectele uraniului si a exploatarilor cu cianuri
La Rosia Montana ar urma sa se foloseasca aproximativ 1.561.000 tone substante periculoase, dintre care 84.000 tone de cianura in cea mai mare cariera cu crater deschis din Europa si cel mai mare baraj, inalt de 185 m. Ganditi-va la efectele pe care un posibil accident le-ar avea asupra Deltei Dunarii, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversitatii.
Rosia Montana este unul dintre siturile cele mai bogate in resurse de patrimoniu cultural ale Romaniei, cuprinzand intr-un teritoriu intins pe cca. 650 ha 50 monumente istorice clasate, dintre care 7 desemnate ca monumente de valoare nationala si universala. De asemenea, patrimoniul cultural de la Rosia Montana este recunoscut si prin Planul de Amenajare a Teritoriului National.
Acest statut juridic de protectie plaseaza Rosia Montana inaintea multor orase ,prin numarul si valoarea monumentelor istorice si pe primul loc intre asezarile rurale ale Romaniei. Conform legii, protejarea si punerea in valoare a acestor valori instituite reprezinta lucrari de utilitate publica, de interes national. Academia Romana, Casa Regala, ICOMOS (Comitetul International al Monumentelor si Siturilor), ca organizatie expert a UNESCO, Ad Astra, Alburnus Maior, ONG-uri din Romania si internationale, numerosi experti, institutii, studenti si cercetatori români din strainatate (RSSA, LSRS) recomanda si sustin includerea Rosiei Montane in Patrimoniul UNESCO. Constatam ca rusinea de a fi roman si lipsa de reactie a romanilor in fata nedreptatilor a fost indusa de aceleasi televiziuni care astazi sunt complice la cel mai mare jaf din istoria poporului roman.
Va aflati printre putinii care au rezistat
Campaniei de Dezinformare in care au fost angajate televiziunile si radiourile, de aceea va solicitam implicarea nu doar ca simplu semnatar, ci ca militant, sa faceti cunoscut adevarul despre proiectul minier de la Rosia Montana.
Dati acest mesaj mai departe!
In Romania, daca esti de dreapta, ai dreptate fara sa gandesti
Cu ceva intarziere in EUropa, popoarele se indeparteaza de Dreapta ideologica, acel reflex care s-a substituit gandirii de la prabusirea URSS-ului si proclamarii sfarsitului istoriei. La Bucuresti, oameni cu pretentii intelectuale inca afiseaza reflexe de dreapta ca si cum Criza din 2008 nu s-ar fi intamplat, ca si cum privatizarile de pana acum ar fi rezultat in altceva decat jaf... Mai mult, oamenii de afaceri romani afirma si ei ca totul trebuie privatizat, dar dupa atat amar de vreme nu prezinta dovezile ca sectorul privat functioneaza pentru societate, ci doar pentru propriul interes atunci cand se fac contracte cu statul.
Ce nu se intelege este faptul ca acele contracte cu statul se platesc din taxe, dar privatizand totul, pe de-o parte oamneii nu se mai simt cetateni, pe de alta, statul nu mai are venituri. Intr-adevar, cum sa tina vreunul la conditia de cetatean al statului romanesc in conditiile in care nici educatia, nici sanatatea nu mai pot fi asigurate? Ar trebui adaugat ca in conditiile in care nu s-au incasat taxe, dar statul a tot incheiat contracte cu protejati din sistemul privat, datoria publica a Romaniei a crescut pana acolo incat te intrebi ce economie iti trebuie pentru a putea plati inapoi--din 2013 incolo, vom afla.
Pentru cititorii care inteleg engleza, iata un montaj cu peripetiile scamator-financiare ale candidatului american din partea partidului Republican la alegerile presidentiale, Mitt Romney. Acest stralucit exponent al Dreptei a facut zeci de milioane de dolari profit din exportul de locuri de munca al muncitorilor odinioara calificati din SUA. Pentru Mitt si prietenii lui din zona lui1%, zeci si sute de milioane de dolari, pentru restul de 99%, distrugere.
Ma rog, la noi, 'telectualii de dreapta, mai toti colectivisti ideologici de nadejde pana alataieri, traiesc din stipendii finantate din ce in ce mai mult din crescanda datorie publica. Ca doar n-o sa-i sacrificam pe vreo piața; Piața o pastram pentru fraieri, traficanti si cei cazuti din grații.
Cat despre Stanga romaneasca, copacel-copacel--va rog nu ma starniti pana nu le dam o sansa! Intre timp, oamenii cei mai multi ar trebui sa inteleaga, cel putin atunci cand in sondaje apar ca fiind de Dreapta, ca nu sunt la o zi distanta de a fi bogati (upper/middle class), ci la o zi de colaps. Pentru o perioada, chiar si Stanga de la case mari a picat in ispita auto-negarii--sau celei de a 3-a Căi...
16.5.12
Telegrama pentru romanii destepti
Romani de acasa, nu aveti cum s-o scoateti la mal. Ati ramas prea putini, lumea se schimba dramatic; nu va asteptati ca ideile sa va vina de la trimisii oficiali sau asa de capul lor! Ar lua prea mult timp, ar fi doar un joc al sansei.
Romani din lume, amintiti-va ca sunteti romani si sunteti unde sunteti si ce sunteti si din truda si increderea celor lasati in urma! Da, v-ati scos si sunteti pe cale de a va realiza, mai ales relativ la cei de acasa. Este asta suficient, mai ales ca puteti face mult mai mult?!
Dinica peromaneste
__________________________
Elitele de acasa ar trebui sa-si aminteasca cine si unde ne sunt premiantii si/sau fruntasii, altfel Dan Diaconescu ramane singurul care a inteles acest lucru. Dupa care sa initieze, cu cat mai mult in plan formal cu atat mai bine, modalitati prin care emigrantii romani sa se poata reconecta dupa abilitati si disponibilitati la nevoile de acasa. Emigratia are nevoie de poli in jurul carora sa se agregheze--in lipsa emigrantilor cu succes financiar, statul roman ar trebui sa gandeasca la poli alternativi, de educatie romaneasca, de exemplu.
Romani din lume, in cele mai multe cazuri, implinirea in viata va veni, daca o cautati, impreuna cu Romania--este o implinire speciala pe care n-o veti gasi la gazdele voastre nici daca acestea ar vrea. Desigur, nu vorbesc de sacrificii, ci de un minim cetatenesc si, dupa caz, profesional.
Romanii din lume ar trebui sa invete prima lectie a cetateniei: Fiti activi, mai ales daca v-ati pastrat si cetatenia romana! De exemplu, cum e posibil ca magaria de la Cupru Min sa fie facuta prin intermediul unei firme din Canada, tara in care vor fi deja sute de mii de ingineri romani?! Asta in conditiile in care acestia nu spun nimic. A fi un bun cetatean nu inseamna a inchide ochii la magarii, daca locul unde ati ajuns e mai bun azi, asta inseamna ca alti cetateni au facut ce trebuia facut ieri. Mai binele de maine nu se obtine prin a fi un bun cetatean maine, ci azi. Daca cei de acasa inteleg ca au nevoie de tine si apeleaza la resursele tale de timp, esti gata sa raspunzi DA?
Victor, pilotul nostru?
Daca ai fi pilotul economiei romanesti, si pe panoul de comanda ai avea imaginea de mai sus, ti-ar fi greu, daca nu imposibil, sa intelegi ce se intampla si care sunt comenzile pe care sa le aplici pentru a controla sistemul.
Pastrand metafora pilotului, indicatorii de mai sus ne trimit la un set de ipoteze de lucru:
1) nu mai avem o economie romaneasca;
2) analiza, si implicit controlul, la momentul acesta trebuie sa fie facuta la alt nivel decat cel al cabinei pilotului;
3) fara un plan de a iesi de sub blestemul ipotezelor enuntate mai sus, urmeaza statia dezastru cu peron pe ambe parti.
15.5.12
blogger invitat, mircea platon
1. De când în România nu se mai produce nimic, a crescut numărul locurilor de muncă în "servicii". Scanăm şi suntem scanaţi. Vindem şi suntem vânduţi. De aceea Mihai Răzvan Ungureanu a putut fi detaşat atât de uşor de la cârma unui serviciu la cea a economiei bazate pe servicii. Făcea, ca tot omul, un serviciu celor care nu ne lasă să fabricăm decât reputaţii.
Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor '20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.
Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în "servicii", că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în "servicii".
2. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de guvernământ din Germania - Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat) şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] - s-au remarcat în ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică, Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din Germania. Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen, care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă, pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului statului asupra firmei.
3. VW a fost înfiintata în 1937 sub denumirea de "Compania pentru Dezvoltarea Volkswagenului German". În 1938 a fost incorporată sub denumirea de Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist. Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini ieftine pentru "rasa superioară". Piatra de temelie a fabricii VW din Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit, care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la "manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW". [3]
În perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1. Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre, puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de 18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră deţinuţii.
4. După 1945, VW s-a aflat în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a considerat că VW - ca firmă fanion a Germaniei naziste - ar trebui desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace populaţia germană aflată sub ocupaţie.
Viitorul ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca forţă de muncă.
Fără acţionari, şi deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa germană de maşini.
5. Deşi Erhard declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia "conservator dirijistă". [7]
Când, în 1955 şi 1957, Erhard a cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi vândută unor străini.
Autorităţile landului Saxonia Inferioară - şi cele Creştin-Democrate sau Creştin-Sociale şi cele Social Democrate - se opuneau şi ele privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40% dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia Vokswagen). Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW. Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii, Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi vitală.
Ca urmare, în 1960, guvernul a blocat cumpărarea BMW - falimentară la acel moment - de către firma britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că "din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de salariaţi ai BMW" preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor '70 a blocat achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.
6. La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său industrial era, de asemenea, clădit pe munca deţinuţilor. În 1947 a fost deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care a fost mituit de Daimler-Benz cu "maşini în schimbul asistenţei guvernului pentru sporirea exporturilor." [9]
În 1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile de consum). Abia la sfârşitul anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.
7. Şi anume că primul program de "privatizare" din istoria Europei îi aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau un cuvânt pentru ceea ce era opusul "naţionalizării" sau al "socializării". Aşa că au născocit termenul "Reprivatisierung". Germa Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către consumul intern. [10]
Cu mici excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick - care oricum contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor - toate acţiunile. [11]
Lista malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în numele privatizării, neoliberalismului, "individualismului", "atlantismului", "capitalismului" şi "democraţiei". Şi atunci, ca şi acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe an, să se închida (vă mai amintiţi de "impozitul forfetar" al lui Boc?).
În ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar, măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere, lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit. [13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: "Transferul accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou." [14]
Confruntaţi cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur, punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps clama: "Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora. Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi deci să câştige mai mult." Curat neoliberală, vocea organului lui Herr Himmler.
8. Cu alte cuvinte, privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel. Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la stat la particulari, ci "privatizarea informaţiei oficiale, a legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii." [15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn, rezultatul "privatizării" a fost că: "Am [adică SUA] declarat sezon deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor naturale." [16]
Singurii care au profitat de pe urma privatizării sunt "flexienii" - termenul îi aparţine lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de interese.
Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.
9. Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o dovedeşte exemplul "miracolului economic" german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.
Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.
10. Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989, România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii deştepţi.
Cred că a sosit timpul ca aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să înceteze cu acuzaţiile de "fascism", "colectivism", "antisemitism" azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia. Lozincile - "individualism", "atlantism" etc - nu pot îmbunatati modul de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor trântori de lux.
[1] Vezi http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm .
[2] Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, "Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic" (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/). În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului 2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.” http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/
“Preşedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi feroviar ( http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).
[3] Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.
[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.
[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.
[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.
[7] Reich, Fruits of Fascism, 187-88.
[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.
[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.
[10] Germa Bel, "The Coining of “Privatization” and Germany’s National Socialist Party", Journal of Economic Perspectives, 20: 3 (Summer 2006), 187–194.
[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.
[12] Vezi isprava PDL aici: http://www.ziaruldeiasi.ro/pulsul-orasului/este-oportuna-desfiintarea-scolilor-de-arte-si-meserii~ni59h8 . Şi o alternativă: http://www.ziaruldeiasi.ro/economic/avem-scoli-private-de-meserii-cat-costa-sa-obtii-o-diploma-de-frizer-sau-bucatar-recunoscuta-in-ue~ni7qjk.
[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.
[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.
[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World's New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market (New York: Basic Books, 2009), 90.
[16] Wedel, Shadow Elite, 125.
Sursa: http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html
Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste
Ştirea că Tractorul Braşov (întemeiata în România anilor '20 ca fabrică de avioane!) va deveni mall Auchan m-a făcut să mă întreb înca o dată dacă guvernanţii acestei ţări nu pot sau nu vor. Boala vacii nebune a apărut ca urmare a faptului că vacile sunt hrănite cu alte vaci (nebune), transformate industrial în granule furajere. Guvernanţii noştri au înnebunit autofurajându-se cu granulele, cu hălcile, cu ciozvârtele toxice ale unei Românii pe care tot ei au îmbolnavit-o, poluat-o, corupt-o.
Cum poate crede cineva că drumul spre stabilitatea economică şi sănătatea socială ale unei ţări trece prin transformarea unei fabrici în mall şi complex de locuinţe e dincolo de priceperea mea. Poate că mallul va funcţiona ca centru de distribuire a ajutoarelor sociale, iar complexul de locuinţe va deveni azil de noapte pentru muncitorii braşoveni rămaşi fără locuri de muncă. Da, ştiu, mi se va spune că mallul va furniza locuri de muncă. Locuri de muncă temporară, tristă şi prost plătită. Locuri de muncă în "servicii", că de produs pot produce doar alţii: cei care ne vând idealul locurilor de muncă în "servicii".
2. Să luăm, de exemplu, cazul Germaniei, cea mai puternică economie a continentului în momentul de faţă şi ţară al cărei guvern pare dedicat celei mai austere economii de piaţă. Fundaţiile partidelor de guvernământ din Germania - Karl Adenauer (a partidului Creştin-Democrat) şi Hans Seidel (a partidului Social-Creştin) [1] - s-au remarcat în ultimii ani prin susţinerea ideilor, programelor, partidelor şi fundaţiilor neoliberale din România. [2] PDL, FCD, Noua Republică, Băsescu, Baconsky, în fine, orice prieten al privatizării cu orice preţ a României a fost un prieten al fundaţiilor de (centru)dreapta din Germania. Printre fundaţiile care au pus umărul financiar la coagularea unei elite pro-neoliberale în România s-a aflat şi Fundaţia Volkswagen, care în 1998 a donat 1,000,000 de mărci Colegiului Noua Europă, pepiniera miniştrilor de externe PDL Adrian Cioroianu, Teodor Baconsky şi Mihai Răzvan Ungureanu (de asemenea prim-ministru ex-Terminator) şi a piticilor moral, intelectual şi neoliberal de sub fusta Albei ca Zăpada. Dar adevărul e că prosperitatea Volkswagen e rodul controlului statului asupra firmei.
3. VW a fost înfiintata în 1937 sub denumirea de "Compania pentru Dezvoltarea Volkswagenului German". În 1938 a fost incorporată sub denumirea de Volkswagenwerk GmbH. Imensele costuri de proiectare a maşinii şi de construire a fabricii din Wolfsburg au fost asumate de statul nazist. Hitler era personal interesat în construirea de către germani, la concurenţă cu americanii care deţineau firma rivală Opel, a unei maşini ieftine pentru "rasa superioară". Piatra de temelie a fabricii VW din Wolfsburg a fost pusă de Hitler însusi, iar actele fondatoare ale companiei prevedeau că VW e o firmă de utilitate publică, non-profit, care urma să pună în aplicare ordinele Fuhrerului cu privire la "manufacturarea, proiectarea şi punerea în vânzare a maşinii VW". [3]
În perioada războiului (1939-45), VW a construit mai ales vehicule militare, dar şi 50,000 de maşini. Goring a folosit fabrica pentru a repara avioane Junker 88 şi pentru fabricarea de bazooka şi rachete V1. Din 1941, VW a folosit ca forţă de muncă ieftină prizonieri din lagăre, puşi sub supraveghere SS. [4] După cum notează Simon Reich, compania a prosperat datorită unui neîncetat influx de lichidităţi, accesului discreţionar la materii prime şi deţinuţilor folosiţi ca forţă de muncă ieftină. [5] Dacă în primii doi ani VW a înregistrat pierderi de 18,000,000 de mărci, în 1943 înregistra deja un profit de 10,000,000 de mărci. La începutul lui aprilie 1945, în faţa ofensivei trupelor americane, conducerea fabricii din Wolfsburg a ars toate documentele incriminatoare şi a fugit împreuna cu trupele SS care păziseră deţinuţii.
4. După 1945, VW s-a aflat în sectorul britanic de ocupaţie. Departamentul de Comerţ britanic a considerat că VW - ca firmă fanion a Germaniei naziste - ar trebui desfiinţată. Măsura propusă avea în vedere atât pedepsirea unei companii asociate regimului nazist, cât şi eliminarea de pe piaţă globală a unui competitor al firmelor britanice de automobile. Oficialii Ministerului de Finanţe britanic însa, au susţinut că VW, alături de alte firme germane, trebuie ajutată să se refacă pentru a lua povara de pe umerii trezoreriei Marii Britanii, care trebuia să hrănească şi să îmbrace populaţia germană aflată sub ocupaţie.
Viitorul ministru german al economiei, Ludwig Erhard, a susţinut şi el că, de vreme ce poporul german a construit VW, poporul german era proprietarul de drept al VW. La cererea autorităţilor federale germane şi cu acordul autorităţilor de ocupaţie britanice, VW a fost deci naţionalizată şi pusă sub autoritatea guvernului federal în Septembrie 1949. Landul Saxonia Inferioară urma să exercite controlul direct asupra VW în numele guvernului federal şi în interesul poporului german. [6] La conducerea VW a fost adus Heinrich Nordhoff, care deţinuse sub nazişti funcţii de conducere în concernul Opel. Şi el folosise în fabrica sa deţinuţi ca forţă de muncă.
Fără acţionari, şi deci fără obligaţia de a plăti dividende, VW a putut folosi cea mai mare parte din profituri pentru achiziţia de echipament, pentru cercetare şi pentru salarii care să asigure cooperarea muncitorilor şi dezactivarea sindicatelor comuniste. Din 1948, VW a început să domine deci piaţa germană de maşini.
5. Deşi Erhard declarase că VW va fi naţionalizată doar pentru a fi privatizată, şi deşi propunerea lui avea suportul industriaşilor germani, elitele politice şi administrative ale Germaniei Federale au pus piedică procesului de privatizare. Ministerul de Finanţe, condus de Creştin-Democraţi, prefera o relaţie mai strânsă între stat şi marile concerne decât o permitea neoliberalismul lui Erhard. Creştin-Democraţii şi Social-Democraţii erau, împreuna cu sindicatele, de acord că naţionalizarea marilor firme permite statului să instituie politicile cele mai utile la nivel micro şi macro-economic. Liderul Uniunii Creştin-Sociale, Franz Josef Strauss, susţinea chiar că statul trebuie să joace un rol economic hotărâtor, în tradiţia "conservator dirijistă". [7]
Când, în 1955 şi 1957, Erhard a cerut din nou privatizarea VW, oficialii Creştin-Democraţi ai Ministerului de Finanţe, împreuna cu Nordhoff, au susţinut că privatizarea ar fi prematură din cauză că firma nu era destul de competitivă pentru a rezista pe piaţă neprotejată de stat. Fritz Schaffer, ministrul de Finanţe, şi unul dintre cei mai respectaţi membri ai Partidului Creştin-Democrat, a argumentat că, din raţiuni naţionaliste, dacă VW e să fie vândută, în nici un caz nu poate fi vândută unor străini.
Autorităţile landului Saxonia Inferioară - şi cele Creştin-Democrate sau Creştin-Sociale şi cele Social Democrate - se opuneau şi ele privatizării. Când, în 1961, s-a căzut de acord asupra unui plan de privatizare a VW, acesta nu avea nimic de a face cu neoliberalismul. 40% dintre acţiuni urmau să rămână în posesia guvernului federal şi a landului Saxonia Inferioară (dividendele urmau să finanţeze Fundaţia Vokswagen). Restul de 60% urma să fie vândut cetăţenilor germani în loturi de maximum 5 acţiuni care nu puteau fi revândute fără aprobarea companiei. Practic, privatizarea VW nu însemna denaţionalizarea VW. Guvernul, băncile şi partidele (Social-Democraţii, Creştin-Socialii, Creştin-Democraţii) au căzut de acord că menţinearea controlului asupra sectoarelor cheie ale industriei şi economiei naţionale e de importanţi vitală.
Ca urmare, în 1960, guvernul a blocat cumpărarea BMW - falimentară la acel moment - de către firma britanică GEC. Guvernul Creştin-Social al landului Bavaria a declarat că "din raţiuni de mândrie locală şi din grijă pentru cei 15,000 de salariaţi ai BMW" preferă să achiziţioneze el însusi firma BMW decât să o vândă britanicilor de la GEC. [8] În 1968, guvernul federal a blocat achiziţionarea NSU de către Fiat. Iar la mijlocul anilor '70 a blocat achiziţionarea Daimler-Benz de către investitori iranieni.
6. La conducerea Daimler-Benz se afla Friedrich Flick, condamnat pentru crime de război în 1947. Flick fusese, ca proprietar al fabricii de armamente Flick, unul din principalii furnizori ai maşinii de război naziste. Flick a fost şi unul dintre cei mai mari jefuitori ai averilor evreieşti din zonele ocupate de Germania nazistă. Imperiul său industrial era, de asemenea, clădit pe munca deţinuţilor. În 1947 a fost deci expropriat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Din care a executat trei. La ieşirea din închisoare, guvernul de la Bonn i-a restituit cea mai mare parte a proprietăţii, inclusiv cele 39 de procente în compania Daimler-Benz. În noua/vechea sa calitate de manager al Daimler-Benz, Herr Flick era în intime relaţii cu oficiallii Creştin-Democraţi, inclusiv cu secretarul personal al lui Adenauer, care a fost mituit de Daimler-Benz cu "maşini în schimbul asistenţei guvernului pentru sporirea exporturilor." [9]
În 1975, legislaţia germană a interzis explicit, prin lege, vânzarea către străini a tuturor companiilor care au de a face cu interesele vitale naţionale ale Germaniei (industria de maşini, căile ferate, poşta, regiile de consum). Abia la sfârşitul anilor 80 au fost privatizate companii precum VW şi Lufthansa, şi chiar şi atunci în condiţii care păstrau controlul german asupra firmelor supuse privatizării. Înainte de a trece la concluzii, trebuie să mai precizăm un singur punct.
7. Şi anume că primul program de "privatizare" din istoria Europei îi aparţine lui Hitler. La acea dată, în 1934, nemţii nici măcar nu aveau un cuvânt pentru ceea ce era opusul "naţionalizării" sau al "socializării". Aşa că au născocit termenul "Reprivatisierung". Germa Bel arată că, sub Hitler, privatizarea avea două scopuri: 1. asigurarea sprijinului industriaşilor pentru regimul nazist şi 2. încurajarea austerităţii bugetare, a deprinderii de a consuma puţin, deprindere esenţială pentru o Germanie care se pregătea de război şi care deci avea nevoie de canalizarea resurselor către viitorul front, nu către consumul intern. [10]
Cu mici excepţii, marii industriaşi germani au dus-o într-adevăr bine în Germania nazistă. Dacă programul de campanie electorală al Partidului Naţional-Socialist cerea naţionalizarea marilor trusturi, Germania lui Hitler a aruncat în braţele trusturilor multe din monopolurile statului sau din firmele/băncile naţionalizate (de la cetăţenii germani de origine evreiască). De exemplu, vechea noastră cunoştinţă Friedrich Flick a făcut epocă. În 1932, Flick a vândut statului, cu un preţ de trei ori mai mare decât cotaţia la bursă, majoritatea acţiunilor concernului de prelucrare de oţelului Stahlverein, falimentar la acea dată. În 1936, guvernul Germaniei i-a înapoiat lui Flick - care oricum contribuise financiar la ascensiunea nazisţilor - toate acţiunile. [11]
Lista malversaţiunilor de genul acesta este uriaşă, şi uimitor de asemănătoare cu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 20 de ani în numele privatizării, neoliberalismului, "individualismului", "atlantismului", "capitalismului" şi "democraţiei". Şi atunci, ca şi acum, cei care au suferit au fost oamenii normali, obişnuiţi, micii întreprinzatori. Guvernul nazist a coordonat creditele către marea industrie şi a silit firmele mici, care câştigau sub 10,000 de mărci pe an, să se închida (vă mai amintiţi de "impozitul forfetar" al lui Boc?).
În ianuarie 1929, Herr Budian, de la conducerea Frontului Muncii, cerea să se diminueze cu 35,000 numărul tinerilor admişi în şcolile profesionale. [12] Erau vizate în special meseriile de: brutar, cofetar, măcelar, croitor, tâmplar şi tapiţer. Zeci de Mii de mici ateliere, lăptării, tutungerii, brutării au fost închise cu forţa de regimul nazist, care voia să pună capăt independenţei economice a micului întreprinzator. Noua generaţie, afirma răspicat Herr Budian, trebuia să se îndrepte către industria grea, de construcţii, inginerie şi minerit. [13] Şi mai profetic era însa Herr Syrup, preşedintele Consiliului Naţional de Asigurări Sociale care aplauda în 1938: "Transferul accelerat de întreprinzatori mici şi mijlocii din domeniul vânzării cu amănuntul în câmpul muncitorilor şi al funcţionarilor de birou." [14]
Confruntaţi cu ascensiunea neruşinată a plutocraţiei îmbogatite de privatizarea nazistă, cetăţenii obişnuiţi ai celui de-al Treilea Reich au început să-şi manifeste nemulţumirea. Oficialităţile naziste au reacţionat dur, punând aceste cârteli pe seama frustrărilor şi urii populare faţă de oamenii superiori moral şi intelectual. Inegalităţile sociale rezultate din transferul ilicit de bogăţie de la stat la oligarhii nazişti erau justificate de propaganda oficială nazistă prin apelul la ideologia neoliberală. Astfel, pe 30 iunie 1938, oficiosul SS Schwartze Korps clama: "Avem înca printre noi anumiţi vechi camarazi care nu se pot dezbăra de obiceiul de a-i considera pe unii dintre semenii lor ca fiind vătămători celorlalţi, doar pentru că se întâmpla să câştige mai mulţi bani decât restul. Nu vor să realizeze că aceste câştiguri sporite sunt rezultatul mai marii capacităţi şi sporitelor performanţe ale acestora. Dar regimul are nevoie de oameni inteligenţi care pot să realizeze şi deci să câştige mai mult." Curat neoliberală, vocea organului lui Herr Himmler.
8. Cu alte cuvinte, privatizarea României e un dezastru pentru că nu are cum să fie altfel. Macro-privatizarea, după cum arată şi Janine R. Wedel într-una din strălucitele ei cărţi, nu implică doar transferul de proprietate de la stat la particulari, ci "privatizarea informaţiei oficiale, a legitimităţii, a expertizei, a memoriei instituţionale şi a conducerii." [15] După cum recunoaşte E. Wayne Merry, analistul politic şef al Ambasadei SUA la Moscova în timpul preşedinţiei lui Boris Elţîn, rezultatul "privatizării" a fost că: "Am [adică SUA] declarat sezon deschis furtului la nivel naţional şi am dat undă verde fugii de capital la nivel de sute de miliarde de dolari şi la jaful resurselor naturale." [16]
Singurii care au profitat de pe urma privatizării sunt "flexienii" - termenul îi aparţine lui Wedel -, adică persoanele şi reţelele mişcându-se oportunist şi lipsit de scrupul între public şi privat: oamenii conflictelor de interese.
Problema economiei româneşti nu e statul. Şi soluţia economiei româneşti nu e privatizarea cu orice preţ.
9. Privatizarea nu e decât o modalitate de a distrage atenţia de la faptul că statul român nu mai are o misiune, o direcţie. Nu mai e reprezentativ. Am moştenit un stat nereprezentativ de la regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu. Privatizarea nu a făcut decât să ascundă deriva statului român şi să profite de pe urma ei. După cum ne-o dovedeşte exemplul "miracolului economic" german, petrecut sub patronajul statului, nu economia de stat e problema. Ci statul fără căpătâi şi elitele flexiene pe care le cloceşte.
Nu vom rezolva problema României privatizând totul. Ci rezolvând criza de identitate a statului român.
10. Am afirmat cândva că, după patru decenii de comunism, după 1989, România a avut parte, absurd, de denazificare. Imediat după 1989, toţi opozanţii lui Ion Iliescu erau denunţaţi drept legionari! La nivelul discursului politic aşa au stat lucrurile. La nivelul practicii economice însa, după 1989, am avut, cu mici excepţii, o Românie cu două regimuri: fascism pentru micul investitor, sufocat de stat şi de marile companii, libertate de mişcare pentru marii flexieni sau băieţii deştepţi.
Cred că a sosit timpul ca aceleaşi legi să fie aplicate uniform tuturor. Pentru că legile sunt ale statului român. Şi statul român ar trebui să fie un stat reprezentativ, adică responsabil şi răspunzător faţă de naţiunea română. Iar naţiunea română are nişte interese naţionale care trebuie apărate. Şi aceste interese naţionale au de a face cu o anumită conştiinţă naţională. Fără de care plutim în derivă, pradă flexienilor. Flexieni care ar trebui să înceteze cu acuzaţiile de "fascism", "colectivism", "antisemitism" azvârlite la tot pasul în obrazul celor care le denunţă corupţia. Lozincile - "individualism", "atlantism" etc - nu pot îmbunatati modul de viaţă al unei întregi naţiuni. Servesc, doar, la plata chiriei unor trântori de lux.
[1] Vezi http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm .
[2] Vezi Laurentiu Diaconu-Colintineanu, "Dreapta germană face PDL un cadou îndoielnic" (contributors.ro din 28 iunie 2011) (http://www.contributors.ro/administratie/dreapta-germana-face-pd-l-un-cadou-indoielnic/). În noiembrie 2011, Traian Basescu a vizitat Germania: “În acest context, preşedintele Traian Băsescu a reconfirmat menţinerea anului 2015 ca dată ţintă de aderare a României la euro, decizie salutată de domna Merkel care a apreciat, în acelaşi timp, efectul avut până acum de măsurile de austeritate luate de guvernul de la Bucureşti.” http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/
“Preşedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goală. Traian Băsescu a fost cu o invitaţie la shopping. Domnul Băsescu le-a transmis investitorilor germani că-i aşteaptă să cumpere companiile din domeniile energetic şi feroviar ( http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/).
[3] Simon Reich, The Fruits of Fascism: Postwar Prosperity in Historical Perspectcive (Ithaca: Cornell Universitz Press, 1990), 156.
[4] Reich, Fruits of Fascism, 164-65.
[5] Reich, Fruits of Fascism, 167.
[6] Reich, Fruits of Fascism, 177-79.
[7] Reich, Fruits of Fascism, 187-88.
[8] Reich, Fruits of Fascism, 255.
[9] Reich, Fruits of Fascism, 253-54.
[10] Germa Bel, "The Coining of “Privatization” and Germany’s National Socialist Party", Journal of Economic Perspectives, 20: 3 (Summer 2006), 187–194.
[11] Hans Behrend, The Real Rulers of Germany (London: Lawrence & Wishart, 1939), 102.
[12] Vezi isprava PDL aici: http://www.ziaruldeiasi.ro/pulsul-orasului/este-oportuna-desfiintarea-scolilor-de-arte-si-meserii~ni59h8 . Şi o alternativă: http://www.ziaruldeiasi.ro/economic/avem-scoli-private-de-meserii-cat-costa-sa-obtii-o-diploma-de-frizer-sau-bucatar-recunoscuta-in-ue~ni7qjk.
[13] Behrend, The Real Rulers of Germany, 78.
[14] Behrend, The Real Rulers of Germany, 70.
[15] Janine R. Wedel, Shadow Elite: How the World's New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market (New York: Basic Books, 2009), 90.
[16] Wedel, Shadow Elite, 125.
Sursa: http://mirceaplaton.com/html/articole_tara.html
14.5.12
peromaneste™: Musei Vaticani- Galleria Chiaramonti
Iata si replica Doamnei Zoe Petre:
„Moştenirea“ geto-dacă a devenit pentru mulţi egală cu mândria de a fi român. Exagerările voite din perioada Epocii de Aur şi nu numai nu doar că au prins rădăcini adânci în mentalul colectiv, dar au făcut ca în concepţia comună naţionalismul românesc să fie strâns legat de o populaţie a cărei moştenire o „păstrăm“, semnificativ diluat, în ADN-ul nostru. E foarte greu azi să vorbeşti destins despre daco-geţi. Toate frustrările şi neîmplinirile timpului prezent şi-au găsit în istoria dacilor o periculoasă alinare. Istoricii şi antropologii descriu acest fenomen ca nostalgia paradisului pierdut sau mitul Vârstei de aur (un spaţiu geografic şi temporar plasat la începuturi, în care totul a fost exact cum nu mai este astăzi). Realităţile istorice sunt ignorate şi adesea nu vrem să cunoaştem răspunsul la întrebări fireşti, precum „ce ştim despre daci sau ce legătură au ei cu România de azi“... Iată o întrebare la care încearcă să răspundă profesorul şi istoricul Zoe Petre
Putem să îi socotim pe daci strămoşii noştri?
Desigur, cu condiţia să acceptăm un sens mai degrabă simbolic al noţiunii de strămoş. Vreau să spun că niciunul dintre compatrioţii noştri de azi nu are un stră-străbunic dac de care familia lui să-şi amintească, cum nu are de altfel niciun străbunic roman cunoscut de bunicii lui; în schimb, oricare dintre noi poate avea un străbunic pe care familia l-a ţinut minte, şi care să fi fost grec, ungur sau armean: eu am avut o străbunică grecoaică de la Tulcea şi o bunică austriacă. Cu toate astea, eu sunt româncă, iar dacii şi romanii sunt strămoşii istorici ai poporului român. Comunitatea vorbitorilor de limbă română din aria Dunării de Jos şi a Munţilor Carpaţi îşi are originea într-o relaţie interculturală ai cărei principali factori în Antichitate au fost pe de-o parte o ramură a tracilor de la nord de Balcani, şi pe de alta – latinofonii stabiliţi aici după cucerirea Daciei de către Traian. Dacii sunt strămoşii noştri tot aşa cum sunt celţii de pe teritoriul actual al Franţei şi sudului Belgiei, împreună cu vorbitorii de limbă latină instalaţi acolo după cucerirea Galliei de către Caesar.
Ca şi în cazul gallilor asimilaţi în masă de vorbitorii de limbă latină, şi în aria cândva locuită de daci şi de geţi, limba latină s-a impus foarte repede, astfel că azi, şi noi, ca şi francezii, vorbim o limbă romanică – adică o limbă descinzând din limba latină vorbită de locuitorii Imperiului roman.
„Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că noi scriem latineşte, dar citim în slavonă”
Această limbă a evoluat în timp, atât în funcţie de propriile caracteristici, cât şi asimilând influenţe venite de la alte neamuri care s-au instalat în arealul lingvistic la care ne referim: în cazul Dunării de Jos[1], influenţele cele mai consistente sunt cele slave, din perioada de migraţie a slavilor către Peninsula Balcanică, dar mai ales din secolele îndelungate în care limba slavonă a fost limba de cult şi limba cancelariilor voievodale şi la nord de Dunăre, lăsând urme vizibile atât în fonetism, cât şi în vocabular. Acestor influenţe li se adaugă şi altele, minore, provenind de la migratori türcici sau germanici, ori de la neamurile vecine.
Este totuşi de semnalat faptul că toate aceste influenţe post-romane rămân la suprafaţă, iar limba română are constant o structură gramaticală în întregime latină. Ar fi de amintit multe amănunte interesante în această privinţă. Mă limitez la unul singur, care mi se pare dintre cele mai elocvente pentru natura şi particularităţile influenţelor slave în limba română: nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată că noi scriem latineşte – de la scribo-scribere, verbul latin care desenează actul de a nota în scris – dar citim în slavonă – de la verbul читать. Asta înseamnă înainte de toate că scrisul a continuat să fie practicat de daco-romani, dar şi că influenţa slavonă s-a exercitat mai ales prin intermediul liturghiei, care e prin excelenţă citită în veacul de mijloc.
Din idiomul daco-moesic, limba română a moştenit probabil unele fonetisme şi un număr foarte mic de cuvinte, mai puţin de 200. Dar, dintre acestea, trebuie să le remarcăm pe cele care se referă nu numai la nume de locuri şi mari ape curgătoare – Olt, Mureş – ci şi pe cele care desemnează instituţii fundamentale ale înrudirii, proprietăţii rurale libere şi transmiterii ereditare a acesteia – vatră, moş, moşie, moştenire, copil – dovedind astfel că războaiele dacice se încheiaseră cu decapitarea, nu cu exterminarea comunităţilor locale de daci şi geţi. Seria derivatelor de la moş – moşie, moştenire, moşnean – ori un cuvânt ca vatră, indisolubil legat de sacralitatea spaţiului domestic, atestă dăinuirea unor comunităţi rurale structurate, a proprietăţii funciare private şi a regulilor de transmitere a acesteia, chiar şi după ocuparea teritoriului şi probabila decimare a aristocraţiei sacerdotale şi războinice din noua provincie.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să fac o observaţie: actualul teritoriu al României, precum şi ariile învecinate de la vest, est şi sud, au fost populate înainte de cucerirea romană nu doar de daci, ci şi de geţi. Încă de la Tocilescu şi Pârvanxe "Pârvan" \i, s-a considerat, explicit sau implicit, că afirmaţia lui Pliniu cel Bătrâxe "Plinius cel Bătrîn" \in, după care Dacixe "Daci"ar fi numele latin al neamului pe care grecii îl numeau Getaixe "Getai"este adevărata, dacă nu cumva chiar unica explicaţie a dublului nume purtat de autohtonii din ţinuturile carpato-dunărene, drept care aceştia au fost numiţi, în toate limbile moderne, „geto-daci”. Paradigmatic, opera fundamentală a lui Pârvan poartă titlul Getica şi subtitlul O proto-istorie a Daciei.
Retorica naţional-comunistă a extras din această terminologie tema unităţii de nezdruncinat, pe care a declinat-o în cele mai diverse variante de spaţiu şi timp, conferind sistematic surselor arheologice o determinare etno-istorică subsumată acestei obsesive unităţi geto-dace şi interzicând brutal orice discuţie în jurul celor două nume antice.
Geţii, în ţinutul dinspre gurile Dunării, dacii, în regiunile dinspre Pannonia
Mircea Eliadexe "Eliade" \ieste unul dintre foarte puţinii savanţi care nu doar că acceptă să opereze cu două entităţi etnice distincte, ci construieşte, pe temeiul acesteia, o nouă lectură a istoriei lor, presupunând că daciixe "dacii"reprezentau la origine o confrerie iniţiatică de războinici. Numele pe care îl purtau, Dacixe "Daci", Daoi, poate şi Daha, s-ar explica etimologic pentru Eliade în relaţie cu i-e *dhau - a sugruma, a sufoca, de unde ar proveni şi numele illir al lupului, dhaunos, ca şi cel frigian, citat de Hesychios, daos. Dacii ar fi, aşadar la origine, nu un etnonim, ci numele unei confreriixe "confrerii"iniţiatice de oameni-lupi, o minoritate specializată în furor bellicusxe "furor bellicus"care îşi impune superioritatea şi, în timp, chiar numele, asupra masei de geţi[2].
Nu existenţa unor confreriixe "confrerii"de războinici – a căror tradiţie este prezentă în întreaga arie indo-europeană – este de contestat, şi nici măcar ipoteza că unele dintre aceste confrerii şi-ar fi luat numele de Daoi, Daha sau Dacixe "Daci"în sens de „lupi”. Dar textul lui Strabon xe "Strabon" \ieste cât se poate de clar. Strabon atribuie romanilor distincţia corelată dintre cele două nume latine ale Dunării, Istros şi Danubiusxe "Danubius", şi între cele două grupuri înrudite şi vorbind aceeaşi limbă – geţii în ţinutul dinspre gurile Dunării („pe care romanii îl numesc Istros”), iar dacii – în regiunile dinspre Pannoniaxe "Pannonia", unde tot ei, romaniixe "romanii", numesc acelaşi fluviu Danubius. Probabil pe urmele lui Poseidonios, Strabon scrie explicit că deosebirea dintre geţi şi daci „dăinuie din vechime”, ek palaiou, şi că „geţii sunt cei care sălăşluiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar daciixe "dacii"sunt cei din partea opusă”, tanantia, „spre Germania şi spre izvoarele Istrului”[3].Strabon respectă această distincţie şi când vorbeşte despre Burebista, aner Getesxe "aner Getes", şi cu privire la deportarea din iniţiativa lui Aelius Catusxe "Aelius Catus", generalul roman din vremea lui Augustusxe "Augustus", a celor 50.000 de somata dincolo de Dunărxe "Dunăre"e.
Autorii de expresie latină, de la Ciceroxe "Cicero"la Ovidiuxe "Ovidiu" \i, utilizează în genere şi ei numele de geţi, Getae, în unele cazuri probabil fiindcă acesta era, încă de la Herodotxe "Herodot" \i, etnonimul pe care erudiţii lor predecesori îl puseseră în circulaţie, sau, în cazul lui Ovidiu – care, silit de împrejurări, dobândeşte o cunoaştere directă a populaţiilor de la Dunărxe "Dunăre"exe "Dunărea" \t "See Istrul" \ia de Jos – fiindcă aşa îşi spuneau tracii pe care poetul i-a întâlnit în exilul lui tomitan. Etnonimul locuitorilor ţinutului ponticxe "pontic"în opera din exil a Sulmonianului este invariabil unul singur, Getae[4]. În generaţia următoare, Lucanus deosebeşte mereu pe geţi de daci, chiar dacă îi aminteşte laolaltă ca pe o dublă primejdie simultană: „hinc Dacusxe "Dacus"premat, inde Getes” („aici ne împinge dacul, dincolo, geţii”)[5].
Abia Pliniu cel Bătrâxe "Plinius cel Bătrîn" \in, simplificând în excesxe "exces", avea să scrie „Getae, Dacixe "Daci"Romanis dicti” („Geţii, pe care romaniixe "romanii"îi numesc daci”), dar până şi el, în imediata continuare a frazei abia citate, continuă prin a preciza că, „în părţile mai de sus, între Dunărxe "Dunăre"e şi Pădurea Hercinică, până la lagărele de iarnă de la Carnuntum, în Pannoniaxe "Pannonia", şi la hotarul cu germanii, câmpiile şi şesurile sunt ale sarmaţilor iazygi, dar munţii şi pădurile sunt ale dacilor”[6].
Utilizarea numelui de Daci – precumpănitor de către autorii latini – provine probabil din variante mai mult sau mai puţin oficiale ale unor rapoarte militare – Comentariile lui Caesarxe "Caesar", Res Gestaexe "Res Gestae"Diui Augusti– sau din texte literare care se referă la evenimente strict contemporane. Etnonimul Getae continuă însă să fie utilizat distinct, mai ales cu referire la locuitorii ţinuturilor de la sud de Dunărxe "Dunăre"e, sau atunci când e evocată tradiţia erudită despre aceste teritorii de la sud de Carpaţi.
În mod aparent paradoxal, tocmai războaiele lui Domitianxe "Domitian"şi Traianxe "Traian"duc până la capăt echivalenţa între geţi şi daci, astfel încât evenimentele oficial numite „războaie dacice” vor fi evocate de Critonxe "Criton"într-o operă scrisă în greceşte cu titlul Getika. Datorită acestei opere, şi mai ales datorită Geticelor lui Dionxe "Dion" \idin Prusa, numele Getaixe "Getai"/Getaeajunge să denote nu o realitate etnică distinctă, ci ipostaza arhaică a poporului dac supus de Traian: abia acum, în pragul prefacerii lor decisive în daco-romani, putem vorbi în mod legitim de geto-dacixe "Dacia".
Ba modele de pietate şi asceză, ba exemple de desfrâu şi exces
Care sunt sursele care vorbesc despre daci?
Am consacrat un întreg volum înregistrării şi comentării acestor izvoare[7]. Sursele referitoare la geţi sunt destul de numeroase, dar derivă, aproape toate, chiar şi cele de la autorii creştini din sec. III-IV p.Chr., de la Herodot, care, în trei paragrafe ale cărţii a IV-a a Istoriilor sale, aminteşte despre geţii athanatizontes, „cei care practică rituri de nemurire”, şi care au încercat fără succes să i se opună lui Dareios[8]. În sec. II p.Chr., geţilor /dacilor li se consacră câteva scrieri a căror pierdere e cu atât mai gravă, cu cât au toate şansele să derive măcar în parte din observarea directă a populaţiei transdanubiene: Commentarii de bello Dacico ale lui Traian însuşi, Getika lui Criton, medicul de campanie al lui Traian, care l-a însoţit pe împărat în războaiele cu dacii şi şi-a publicat apoi însemnările; e posibil ca şi opera omonimă Getika – datorată marelui orator Dion din Prusa, contemporan şi el cu Traian şi cu războaiele acestuia – să conţină nu doar tradiţii preluate de la alţi autori, ci şi unele observaţii directe.
Cum sunt văzuţi dacii în istoria antică universală?
Depinde cine scrie aceste istorii. În Antichitate, geţii – uneori chiar şi dacii, dar în mult mai mică măsură – reprezentau pentru autorii care îi aminteau mai ales o paradigmă etică. În mod aparent paradoxal, ei treceau când drept modele de pietate şi asceză, când, dimpotrivă, ca exemple de desfrâu şi exces. Acest paradox derivă în ultimă instanţă din viziunea anticilor despre ţinuturile de la marginea lumii, considerate locul predilect al exceselor, fie în rău, fie în bine. În perioada post-antică, geţii, confundaţi cu goţii, erau prezentaţi ca strămoşi, rând pe rând, ai neamurilor germanice, dar şi ai vizigoţilor din Spania, apoi ai suedezilor sau ai saşilor din Transilvania.
Târziu, în secolul al XIX-lea, ei încep în fine să fie revendicaţi de naţiunile moderne formate în vechile vetre ale tracilor – românii şi bulgarii. Tratatele şi manualele elaborate de şcolile de cercetare aparţinând acestui spaţiu acordă şi azi o importanţă destul de mare antichităţilor getice şi dacice; arheologii din Europa mai cu seamă nu au încetat să studieze vestigiile civilizaţiilor tracice. În Occident însă, publicul larg, şi chiar o parte importantă a celui savant, nu acordă niciun fel de atenţie acestor probleme.
În 1924 încep primele cercetări arheologice sistematice
Cum şi când s-au efectuat în ţară principalele săpături legate de daci? Se mai sapă şi astăzi?
Respectând distincţia pe care am enunţat-o mai sus, voi spune că, după descoperirile din secolul al XIX-lea, din vremea lui Bolliac şi Odobescu, primele cercetări sistematice ale antichităţilor getice i se datorează lui Vasile Pârvan, care a condus şantiere mai ales pe linia Dunării şi în Dobrogea, multe continuate apoi de Ion Andrieşescu. Cercetările sistematice consacrate monumentelor dacice din sudul Transilvaniei au fost şi ele iniţiate la îndemnul şi cu sprijinul lui Vasile Pârvan, de către secţiunea arheologică a Institutului de Antichităţi Clasice a Universităţii din Cluj şi secţia pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice (înfiinţată în martie 1921, ca urmare a Legii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919).
În 1924, D.M. Teodorescu începe primele cercetări arheologice sistematice; organizează prima campanie de cercetări topografice arheologice în zona munţilor Orăştie. Obiectivul acesteia era „...cercetarea amănunţită în vederea unor viitoare explorări arheologice intensive, a importantelor şi până la un punct enigmaticelor ruine de aşezări şi întărituri antice de pe culmile munţilor din partea de sud a judeţului Hunedoara...”.În 1928 – tot sub auspiciile Comisiunii Monumentelor Istorice – sunt iniţiate primele cercetări sistematice în cetatea dacică de la Căpâlna, din colectivul de cercetare făcând parte C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, M. Macrea şi I. Berciu, iar între 1942 şi 1947, Universitatea din Cluj organizează o serie de cercetări la Costeşti şi Grădiştea Muncelului, sub conducerea lui Constantin Daicoviciu.[9]
După Al Doilea Război Mondial, Institutele de Arheologie ale Academiei Române de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, universităţile din aceste mari centre, precum şi numeroasele muzee naţionale ori judeţene au continuat an de an cercetările pre- şi proto-istorice pe o scară mult mai largă. În Munţii Orăştiei, unde arheologii de la Cluj au obţinut rezultate excepţional de interesante, s-au amplificat mult cercetările, ducând la descoperiri de o valoare deosebită; de exemplu, doar în 1954, s-au cercetat cetăţile de la Blidaru, Costeşti şi Grădişte/Sarmizegetusa Regia, precum şi zona din împrejurimile acestora. Dintre principalele descoperiri ale campaniei ar fi de amintit: dezvelirea aşa-numitei „terase cu oale pictate”, unde au apărut numeroase fragmente de ceramică dacică de lux pictată, vase de sticlă şi unelte de fier, dar şi celebrele fragmente din vasul cu inscripţia DECEBALVS PER SCORILO, precum şi opt cuptoare pentru redus şi topit minereu. Cercetările – conduse multă vreme de Constantin Daicoviciu, urmat de Hadrian Daicoviciu şi apoi de Ioan Glodariu – au continuat cu mare intensitate până spre 1975, devenind apoi victime ale subfinanţării care continuă – dacă nu cumva chiar se agravează – până în zilele noastre.
„Regimul nu avea nevoie de ştiinţă, ci doar de propagandă”
Când şi unde au fost alocate cele mai importante fonduri pentru diferitele şantiere dacice? Care au fost principalele descoperiri exploatate în discursul comunist?
Anii de după război, din 1948 până către 1975, au fost cei mai „bogaţi” ani pentru cercetările de teren. Autorităţile politice aveau obiectivul de a rescrie istoria naţională în termenii materialismului istoric, şi pentru asta aveau nevoie să dovedească superioritatea culturii materiale, create de oamenii simpli, asupra culturii spirituale pe care o promovau mai cu seamă elitele; tot aşa, primatul istoriei economice şi sociale asupra celei politice era consonant cu descoperirile materiale oferite de arheologie. În fine, dar nu în ultimul rând, arheologia dacică sublinia importanţa populaţiei cucerite în vremea lui Traian de către „cotropitorii” romani. Anii ’70 sunt tot mai invadaţi de versiunea ceauşistă a acestei teze, de reînvierea curentului de exaltare a tradiţiilor traco-dacice, moştenit de naţional-comunişti de la legionari. Dar – alt aparent paradox – cercetarea ştiinţifică a vestigiilor dacice este tot mai puţin finanţată, ajungându-se ca, spre 1989, cercetările de pe toate marile şantiere arheologice să fie practic sistate din lipsă de fonduri. Regimul nu avea de fapt nevoie de ştiinţă, ci doar de propagandă.
Cum a apărut mitul dacilor?
Miturile referitoare la excelenţa moral-religioasă a geţilor, şi, prin extensie, a dacilor, sunt schiţate încă din a doua jumătate a secolului XIX – cu brio, de pildă, în câteva poeme postume ale lui Eminescu[10], dar se cristalizează mai ales în generaţia auditorilor lui Pârvan, şi anume nu atât la istoricii şi arheologii formaţi de acesta, cât printre tinerii filosofi, teologi sau literaţi influenţaţi de Pârvan. Extrema dreaptă intelectuală ajunge repede să afirme că elementul esenţial în etnogeneza românilor nu ar fi cel latin, ci doar cel traco-dacic, care ar fi fost vorbitor de latină înaintea romanilor înşişi[11]. În ciuda faptului că această teză s-a dovedit imposibil de demonstrat cu argumente ştiinţifice, ea continuă să fie vehiculată de tracomani de toate nuanţele, de la Iosif Constantin Drăgan la dr. Napoleon Săvescu.
Şi direct, dar şi prin intermediul „naşului” său în PCR, Ion Popescu Puţuri, Nicolae Ceauşescu este cu atât mai influenţat de tezele tracomane, cu cât ele răspundeau trufiei sale primare şi unui naţionalism elementar care îl anima sincer. La Institutul de Istoria PCR s-a aglutinat un nucleu agresiv filo-dacic şi mai ales anti-roman, ale cărui opinii pot fi regăsite în paginile publicaţiei oficiale a institutului, care, prin anii ’70, îşi extinde subit aria de interes, de la istoria contemporană la pseudo-preistorie şi pseudo-lingvistică traco-getică. În fapt, aşa cum sugerează şi Katherine Verdery[12], era vorba de o luptă pentru putere, în care Institutul de Istoria PCR voia să-şi subordoneze întreaga cercetare istorică din România.
„Epoca ceauşistă se distinge prin exaltarea regilor «geto-daci»”
Cum au fost exploataţi dacii în timpul lui Dej? Dar în timpul lui Ceauşescu? Şi cum au fost integraţi Burebista şi Decebal în discursul regimului, cu ce diferenţe?
Între 1948 şi 1958, o epocă pe care aş numi-o stalinistă acută, teoria prescria teza primatului maselor faţă de personalităţi, aşa că se putea vorbi doar de daci în timpul lui Decebal sau de geţi în epoca lui Burebista. La asta se adaugă şi un aspect mai rar invocat de istorici, anume tensiunile dintre şcoala arheologică şi istorică de la Cluj, dominată de personalitatea lui Const. Daicoviciu, şi restul arheologilor, mai ales cei bucureşteni. Daicoviciu susţinea că, încă din vremea lui Burebista, geţii devin o componentă secundară şi în ultimă instanţă asimilată de daci, al căror centru este încă de la începutul sec. I a.Chr. ansamblul din Munţii Orăştiei. Acest punct de vedere e contestat de Radu Vulpe, care localizează la Popeşti, în Muntenia, capitala tatălui lui Burebista, Argedava, menţionată într-o inscripţie greacă de la Dionysopolis; un deceniu mai târziu, Dumitru Berciu revendică aceeaşi dignitate pentru citadela de la Ocniţa, în Oltenia. Situaţia se va complica în anii ’80, când apare o inscripţie conţinând toponimul Argedava în Dobrogea, lângă Histria.
Epoca ceauşistă se distinge prin exaltarea regilor „geto-daci” şi a unităţii de limbă şi civilizaţie a acestora pe întreg teritoriul actual al României – şi, mai în şoaptă, mult dincolo de hotarele actuale ale statului român, până la Balcani, la Olbia (Odessa de azi) şi la Dunărea de mijloc. De aici şi ideea de a celebra cei 2050 de ani de la „întemeierea statului dac centralizat” cu prilejul Congresului Mondial de Istorie organizat la Bucureşti în vara anului 1980. Nu mai aduc în discuţie nici calcului extrem de şubred al anilor, nici lipsa de legitimitate a ambelor calificative ale acestui stat, care nu era nici centralizat, nici dacic. Festivităţile urmăreau nu cunoaşterea adevărului istoric – deloc lipsit de interes – ci un statut superior al României ceauşiste în ochii lumii savante.
Decebal nu a fost uitat nici el, dar figura lui era tragică, nu biruitoare. Ambii regi au avut parte de filme istorice datorate eternului Sergiu Nicolaescu, cu false reconstituiri care pot provoca ilaritatea, dacă nu chiar disperarea unui istoric. Ambii regi fac şi azi obiectul unor evocări fanatice în diferite medii, de la emisiuni TV la publicaţii diverse şi zeci de pagini de internet. Am trăit mult prea mulţi ani sub apăsarea ucazurilor istoriei oficiale ca să-mi doresc ca asemenea manifestări, chiar dacă nu au nicio bază ştiinţifică, să fie cenzurate. Îmi doresc însă ca, împreună, istorici profesionişti, scriitori, ziarişti şi istorici amatori, să convenim asupra unor reguli de bază ale argumentării care să nu lase atâta spaţiu pe mâna semidocţilor.
--------------------------------------------------------------------------------
[1]V.I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
[2]Mircea Eliadexe "Eliade" \i, Dacii şi lupiixe "lupii"(1959), De Zalmoxis a Gingis Khanxe "Zalmoxis", pp. 11-29.
[3]Strab. 7.3. 12.
[4]Ouid. Trist. 1.5.62; 1.10.14; 1.2.191; 3.3.6; 3.9.4; 3.10.5; 3.13.14; 16; 3.14.42; 48; 4.1.67; 4.6.47; 4.8.26; 4. 10.110; 5.1.1; 46; 5.2.68; 5.3.8; 11; 5.5.28; 5.7.11; 13; 5.7.52; 5.10.38; 5.12.10; 5.13.1-2; 5.3. 22; 5.7.17; Ex Pont.1.1.2; 1.2.77; 108; 1.5.12; 62; 66; 74; 1.7.2; 1.8.6; 15; 1.9.45; 1.10.32; 2.1.9: 2.2.67; 2.7.1; 31; 2.10.30; 50; 3.2.37; 3.4.91-92; 3.2.40; 46; 103; 3.5.6; 28; 45; 3.7.19; 3.9.132; 4.2.2; 21-22; 4.3.51-52; 4.4.7-8; 20; 48; 4.8.84; 4.9.78; 4.10.2; 70; 4.13.18; 19; 4.14.14; 4.15.40; v. şi Ronald Symexe "Syme", Problems about Janus, 1979 = Roman Papers III, Oxford 1984, p. 1188; id. History in Ovid, Oxford 1979; Alexander Podossinov, Ovid’s Dichtung als Quelle für die Geschichte des Schwarzmeergebiets, (Xenia, Heft 19), Konstanz 1987.
[5]Lucan. Phars. 2.54, cf. 2.296.
[6]Plin. NH 4.12.(25) 80.
[7]Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004.
[8]Zoe Petre, op. cit.; Dan Dana, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade. Istorii despre un zeu al pretextului, Polirom, Iaşi, 2008.
[9]http://www.cimec.ro/Arheologie/Cetatile-Dacice-Muntii-Orastiei/intro.htm; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 159 - 164.
[10]Zoe Petre, Le mythe de Zalmoxis, « AUB-ist. », 43, 1994, 23-35.
[11]V. cu detalii şi bibliografie Dan Dana, op. cit., pp. 293- 417.
[12]K. Verdery, National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu's Romania, Berkeley and Los Angeles: University of California Press 1991; ead. Compromis şi rezistenţă, Humanitas, Bucureşti 1994.
Da click aici ca sa vezi totul!VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări populare
-
Republican presidential front-runner Donald Trump visited the editorial board of The Washington Post on Mar. 21. Here is audio of the ful...
-
Autor: D.I.A.. Toti oamenii de casa ai lui Adrian Nastase s-au adunat sa sarbatoreasca botezul fiicei multimiliardarului Adrian Petrache Pen...
-
La batranete neimplinita pe masura aspiratiilor incercam cumva sa recuperam timpul nefructificat? Punem pe piata ideilor teorii foarte specu...
-
Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Atentate, vizite şi simboluri criptice de Ion Maldarescu Inceput de an împroşcat cu sânge. ...
-
În timpul documentării serialului „Prin cenuşa industriei", dedicat distrugerii unor fabrici de renume ale României comuniste, am au...
-
Victor a avut amabilitatea de a ne trimite spre publicare urmatorul text: Ani de zile m-am tot întrebat care este în folclorul nostru locul ...
-
Dmitry Orlov este un rus care traieste de cateva zeci de ani in SUA. Mai nou, el scrie despre experienta sa americana, mai ales din perspec...
-
Stereotipurile negative despre romani nu au aparut o data cu mass-media de sfarsit de secol XX. Sunt mult mai vechi. Un prim caz este cel al...
-
Data fiind istoria plina de "semnalizez la stanga si o iau la dreapta" a romanilor de la formarea statului te poti intreba care va... -
Penitenciarul din Aiud. O sală mai degrabă austeră. O masă lungă, cîteva scaune şi fotolii. Este introdus Nicu Ceauşescu. Pare nesigur. I s-...
